Frigul visului, În liturghia ierbii, de Valentin Marica

Din nou despre bucuria lecturii

1. Frigul visului, de Valentin Marica 

(Valentin Marica, Frigul visului,Editura Nico, Târgu-Mureș, 2014)

http://www.cuvantul-liber.ro/news/89187/61/Frigul-visului-de-Valentin-Marica

Îndrăznesc să vă vorbesc despre o carte care nu este la îndemâna oricui să o citească; e o carte pe care Poetul și-o dăruiește sieși și prietenilor, așezând prin ea „murmur dumnezeiesc peste 65 de ani de viață”. O mărturisește în Întâmpinarea  ce prefațează volumul. Este cartea ce încununează, în acest moment, cu briliante lirice Poetul și Opera sa lirică compusă din: Metanii (1996), Vecernii (1998), Laguna umbrei (1999), Secantă la ochiul mimozei (1999), Cruci în deșert (2000), Alluviuni-Alluvian (2000), Ziua canonului (2001), În naosul râului (2002), Manuscrisul de jad (2005), Mâini de alint (2005), Schitul numelui (2005), Îndurarea amiezii (2006), La fântâna îngerilor (2009), Ceasornic de lut (2009), Tăcerea magilor (2010), Absidă pentru ziua a treia (2011), Metanii pentru strigătul arborelui (2013). Cartea încununează doar o  vârstă, fiindcă, cu certitudine, căutările și creația lui Valentin Marica nu se vor încheia aici.

Mă simt onorată de prietenia Poetului, primindu-i în dar această carte cu următoarea dedicație: „Doamnei prof. Doina Dobreanu, familiei sale, felul meu de a sta, visând, pe o margine a lumii. Cu mult drag, V. Marica, Târgu-Mureș, de Crăciun, 2015”

Cartea reunește „poeme din manuscrise de ultima oară, cu poeme mai de demult”, rescrise „în ore de îngândurare”. Prin refacerea „traseelor de viață, în firești aduceri-aminte”, urmăm periplul poetului în „căutarea Sensului”. Poetul mărturisește: „Caut, prin vers, dorindu-l din ce în ce mai limpede, așezat pe aripă de înger, în tărâmul emoțiilor mărimea lui Dumnezeu”. Născută din „harfa trupului străpuns”, cartea aceasta o dorește „ca pe o cămașă pe care să o îmbrace într-o noapte a Învierii, în care să-mi pună în mâini o lumânare aprinsă Cezara și eu să aflu, măcar foarte puțin, cum este Cerul.” (p. 7-8)

Titlul acestui volum de versuri aniversativ, Frigul visului, relevă metaforic aspirația permanentă  de „a rămâne în grația divină”, ceea ce presupune „să te zbați, să înduri, să ajungi la conștiința păcătoșeniei tale. Visul nu e doar neted, ci înfrigurat” (p. 8)

Moto-ul cărții este poezia lui Grigore Vieru, Cel care se apropie. Citind-o, simțim comuniunea de simțire, de aspirație a celor doi poeți.

„Pururi voi omeni

Pe cel care se apropie

De izvoarele suferinței mele.

Prelungire în Dumnezeu

A viații pe care o trăiesc –

Acesta e numele

Îndureratei mele iubiri.

În lacrimă numele mi-a putrezit,

Renăscând în pământul

Pe care l-am regăsit.

Frate îmi este cel

Care numele îmi înțelege,

Îndrăgindu-l ca pe numele său. (Grigore Vieru, Cel care se apropie)

Urmează ca, în lăuntrul acestui volum, să citim un colaj de 26 de poeme purtând titlul Metanii peste strigătul arborelui (p. 27-37), dedicate lui Grigore Vieru, în fond o exegeză lirică a operei poetului basarabean. Retoric, Valentin Marica se întreabă:

„Cum este omul

care, încolțit de viperă,

rupe fir de cicoare,

neostenit făcând poduri de aur

pe care să treacă

toți cei cu ochiul păsării în dreptul inimii?” (7/p.29)

Mărturisirea lui Vieru: „Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape” (p.7), devine și crezul poetic al fratelui său Valentin Marica. Cerul, Dumnezeu, Fecioara (Preacurata, Maria), crucea, Isus (Mirele), Îngerul, metanie, rugăciune, colind, dar și mal, frunză, apă, etc. prin frecvența lor, devin cuvinte-cheie, simbolizând cele două spații, terestru și transcendental, între care pendulează poetul, unul din „cei cu ochiul păsării în dreptul inimii”.

Un vers precum „Mă prinde de ochi infinitul” (In nuce, p.94) exprimă cu claritate aspirația poetului spre divinitate, de a depăși condiția frunzei, a ierbii și de a atinge cerul - „pasăre călătoare”:

„Numai eu și pasărea flămândă

Mai stăm la marginea lumii,

La pândă.” (p.128)

Rând pe rând, poetul se autodefinește astfel: „Sunt vasul gol…” (p. 19), „mă spăl în apa visului Preacuratei/ și sunt cumpănă… fără fântâni…” (p. 19-20), „Sunt doar clipă…” (p. 46), „Am deschis/ ușile împărătești ale unei margini de sat” (p. 39), „Țin sub braț liniștea de la ușa bisericii…”(p. 90)

Volumul se deschide cu poezia Rugăciune pe o carte (p.10), o adevărată artă poetică. Prin construcția discursului liric realizată prin frazare simetrică, ritmată și muzicală,  asemenea unui colind, poetul își exprimă, în limbaj metaforic, concepția despre poezie („litera”), care trebuie să fie „frunte”, „mal”, „mers”, „seceră a lunii”, „trup”, „gândul fără vini,/ vești, văzduh și ape,/ lumină din lumini,/ vindecări de rane,/ sceptru de pământ,/ laptele fierbinte/ din sân/ de hiacint.”

„Să-ți fie litera frunte

și fruntea să-ți ardă

ca grâul…

Să-ți fie litera mal

și malul

să dezmierde râul…

Să-ți fie litera mers

și mersul să aibă seară,

seceră a lunii să-ți fie

peste vecernii de vară.

Să-ți fie litera trup

și trupul lăicer al zării,

veac, amiezi, trezie

peste luciul sării…

Litera să-ți fie

gândul fără vini,

vești, văzduh și ape,

lumină din lumini,

vindecări de rane,

sceptru de pământ,

laptele fierbinte

din sân

de hiacint.”

O altă artă poetică (p. 127) exprimă neliniștile artistului pricinuite de așteptarea clipei creatoare  și de căutările cuvântului potrivit:

„Poarta se deschide rar…

Câte un cuvânt își schioapătă umbra.

În muțenia poetului,

se leagănă vestea că va ploua curând.

Numai poetul

își va dezveli umărul

să-i crească iarbă pe stâncă.”

 „Spre Țara Lerului-Ler, se spune, merge sufletul tremurând.

Cartea aceasta se așază în Țara Lerului-Ler, fiind doar suflet tremurând; de parcă ar vorbi cu Dumnezeu” (Întâmpinare, p. 7):

„Ninge peste umerii Lerului-Ler,/ Ninge în palma-mi” (p. 53)

Este permanentă nevoia de transcendență a poetului, susținută de nevoia de smerită spovedanie:

„Vreau să-ți țin, Doamne, lacrima de sânge

sub cămașă.

Ți se cuvine răsufletul meu,

când văd cum se coace picătura de mir.

În ziua aceasta nu am în gâtlej gustul de iască.

Pironit în veșnicia ta,

nu voi mai plânge în somn.

Mă naște din nou tăcerea.” (Piatra ungerii, p. 23)

Însetat de absolut, precum Arghezi sau Vasile Voiculescu, Valentin Marica îl caută pe Dumnezeu. Simțindu-se singur, îl invocă, îl interogheză.

„Când ai vrut, Doamne,

să fiu eu pământ,

lângă scâncet,

lângă îngenuncherea mamei,

lângă frământ,

ai pus fir de iarbă,

margine de drum,

cuib de ciute,

caier de fum.

Mi-ai atins, Doamne,

umărul de pâine,

salcâmul de ochi,

tremurul din leagăn,

ziua de mâine,

pâinea din mei,

fulgerul, rochia ei…

Sunt al nimănui,

nu am dimineți,

nu am frunză verde,

sunt doar iarnă,

fără de nămeți…

Când veneam pe lume,

împărățeai cerul, Doamne,

celor făr’ de nume

și scriindu-le pe creștet,

nu ai mai văzut

cum luam pământului

loc de netemut,

ochi de apă,

zare,

aripă și mal,

ram ce nu se-ndoaie

în adânc de mare?” (Rochia de apă, 5, p. 52-53)

Asemenea lui Aghezi, poetul vrea un dialog cu Dumnezeu. Interogațiile retorice nu doar justifică și potențează starea de rugă, ci sugerează și dorința de dialog:

„Doamne, fă-mi cuvântul cântec…!

Altfel, cum să-i leg cuvântului rana,

încleștarea?

Cum să despart tăișul înserărilor

de mierea nașterii unei alte zile?

Cum să fac din ochiul de pământ

al cuvântului

curgere de ape,

inelul gurii întredeschise

ca semn de nuntă,

ca viață fără de moarte?” (Doamne, fă-mi cuvântul cântec…!, p. 60)

Dar, „prin cuvântul poeziei îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească”, mărturisește poetul în Întâmpinare (p. 7).

Spirit reflexiv, introvertit, însetat de sacru, Valentin Marica se îndreaptă spre lirica religioasă încă de la volumul de debut, Metanii (1996), volum care îl impune ca poet religios.

Ultima sa carte de poezii, Frigul visului (2014) „e deopotrivă rugă și spovedanie, e o carte a smereniei și invocației psalmice, întru Lauda Celui de Sus.” (Nicolae Băciuț)

Este dificil să vorbești despre poezia lui Valentin Marica. Ea trebuie citită, recitită, simțită. Maestru al jocului îmbinării cuvintelor în metafore inedite, irizante, poetul concentrează trăiri puternice, gânduri, zbateri, căutări „înfrigurate”, experiențe de viață, dramatice uneori, și provoacă cititorul la meditație, să descifreze și să interpreteze mesajul liric, oferindu-i, așa, posibilitatea de a împărtăși fiorul artistic. Sclipirile estetice ale textului poetic încântă, impresionează și surprind în egală măsură, transmițând profunde emoții lirice.

Comunicarea poet-cititor se poate face doar la același nivel: o poezie reflexivă îndeamnă la reflecție, la meditare.

Despre volumul acesta au scris mai întâi poeții, Nicolae Băciuț și Lazăr Lădariu. Cine poate înțelege mai bine, mai profund misterul poeziei decât cei care au acces, prin har, în tărâmul inefabilului liric?

Se spune că esențele tari se păstrează în recipiente mici. Poemele lui Valentin Marica sunt uneori niște zvâcniri de emoții și trăiri, niște scâncete dureroase, purificate în neașteptate și reverberante metafore, comparații, epitete, personificări.

Pentru exemplificare, propun poezia Frigul visului al cărei titlu devine emblematic pentru întreg volumul:

„1.

Numai Îngerul îmi spune

cum să calc iasca din freamătul crucii.

Numai Îngerul îmi spune

că apa

ce curge printre sălcii

e vecernie,

luciul ce apasă umărul…

Numai Îngerul îmi spune

că îmbătrânește ochiul

într-o linie albă…,

că se vor înveseli gurile

ce-au atins iarba în pustiu.

2.

Mierea ferestrelor se prelinge-n răspântii.

În lamuri de colind

nu înfometează

gura celui mai-nainte de vecie,

când fiecare ochi

e măr copt.

Cu cerul gurii acopăr

aerul înspicat

ce poartă cuvântul deasupra fântânilor.

În ciucuri de mir

femeia leagă prăpastia;

despletindu-și sângele,

peste leagăn de omăt.

3.

Timpul

și-a pierdut degetul arătător…

Numai buzele tale

bat orele,

când

corabia cuvintelor

e în larg…

Răzimat

Într-o scândură căzută în cruce,

omul

numără

fulgerele cerului.”

Între procedeele stilistice putem menționa și concretizarea cuvintelor abstracte („Îmi umplu brațele cu snopi de liniște”/ p. 21; „Gândul e os al deșertului”/ p. 19; „Sulița îndoielii îmi străpunge coasta”/ p. 18; de asemenea, repetiția sintactică (ca în poezia Rugăciune pe o carte), esențializarea discursului poetic în propoziții eliptice de predicat, precum:

„Cuvintele, pe rochia ta,/ semințe/ în răspântii de zi,/ semințe ascunse în noapte,/ răni vii,/ secunde și șoapte,/ semințele Învierii, semințe în moarte, trupuri/ în înverzirea ierbii scăldate./ Cuvintele, pe rochia ta,/ semințe aruncate în gol,/ semințe aruncate în plin/ la picioarele Îngerului,/ bob de miere,/ bob de venin.” (p. 57-58)

Tehnica laitmotivului întâlnită, spre exemplu, în Jocul de-a urcatul muntelui (p. 48) sau Rochia ta de apă (p. 50) conferă poeziei tonalitate psalmică:

„Poți să urci muntele

dacă-i simți somnul,

dacă-i auzi învierea.

Poți să urci muntele

să-ți vindeci ochiul și vina.

Muntele acela va dezveli gurile potirelor

și cer se va prelinge

sub fulgerele mâinii.

Poți să urci muntele,

dacă îi simți spinările de apă,

umerii de aur,

trăgându-ți răsuflarea

în locul în care

îngerul a îngropat

târâșul melcului.”

      Rochia ta e din apă,/ din aer;/ rochia ta e din vaier./ Rochia ta e din frig,/ e greșeală;/ rochia ta e frică de boală./ Rochia ta e din trup,/ e nesfârșitul,/ ochiul de fereastră,/ hulitul./ Rochia ta e din soartă;/ e apa pe care o tai,/ o parte să curgă/ în mine,/ o parte din rai.”

Registrul semantic al liricii lui Marica Valentin este profund religios. Cuvintele, purtând în sine taina sacrului, au valoare de logos; devin simboluri ale pendulării între pământ și cer, între real și ireal, între concret și metafizic, între profan și sacru: iarba („cruce de iarbă”, „rănile ierbii”, „marmura ierbii”, pașii ierbii”, „iarba surâsului”, „clopot de iarbă”),  frunza („iluzia frunzei de a fi pasăre”, 1/p. 34), mărul, motiv biblic, amintindu-ne și de refrenul colindelor „flori dalbe de măr” („mărul ochiului”, „măr în deșert”, „ploi de mere”), șarpele („somnul șarpelui”), crucea („cruce de iarbă”, „cruce de lut”, „cruce veche, mână din lemn de măslin”), mirul, fântâna, apa, râul, malul, sarea; gândul („tremurul gândului”, „bob de gând”), ochiul, pasărea, zborul, cuvântul…

Colindul este un alt cuvânt-cheie al volumului, în consonanță cu aspirația poetului spre Țara Lerului-Ler („Departe,/ zarea arde în floarea-de-soare a colindului”, p.44; „Rochia ta e colind”, p. 54; „Mierea ferestrelor… lamuri de colind”, p. 11)

Profund, meditativ, asemenea lui Lucian Blaga, poetul–filosof, Valentin Marica își construiește, prin originale aforisme, propriul templu  poetic și filosofic. Spre exemplu:

„Linia de orizont

este dunga mâinii tale prinse în cer.” (Ceasornic de lut, p. 40)

„Îi dai dimineții amiază,

îi dai amiezii asfințit,

fără să știi

că prin visul tău,

prin fără-de-marginea visului tău,

grăbești un asfințit.” (Tandră eroare, p. 74)

O bucurie aparte am trăit găsind poezia Aprilie,  scisă sub impulsul emoțiilor trăite de poet la Subcetate, „în atelierul de pictat icoane al Liceului Miron Cristea”:

„Casa aceea/ în rugul literelor albe/ își așază pâinea și sarea,/ în iarba surâsului./ Casa aceea stă la o cină de taină./ Degete și pleoape/ i-au presărat bob de aur,/ chipul Fecioarei,/ revărsat din maramele cerului./ Chipul născut din mirare/ are rotundul de aprilie/ al mijirilor albe./ Aprilie, alb, e Mirele./ De unde va porni/ spre rotundul potirului?.../ Casa aceea,/ din subsuoara satului,/ îi iese în cale,/ desfăcându-i faldul cămășii/ cu toate frunțile polenului pur./ Casa aceea stă, acum,/ la o cină de taină.”

Filonul religios al liricii românești, pornit de Dosoftei prin a sa Psaltire pre versuri tocmită (1673), se ramifică și se îmbogățește de-a lungul timpului prin contribuțiile remarcabile ale poeților Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, Al. Macedonski, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Ioan Alexandru, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Caraion, Radu Gyr, Marin Sorescu, Valeriu Anania, Cezar  Baltag, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Valentin Marica.

 „Valentin Marica, discret, metafizic, suprarealist (uneori), blagian, însingurat, aspirând (mereu) la o stare de transcendență, preocupat de eternele probleme primordiale, se situază în poezia sa (și nu numai) la limita dintre laic și mistic, sorbindu-și seva (poetică), cu precădere, din valorile moralei creștine.” (Dumitru Munteanu)

2. În liturghia ierbii, de Valentin Marica

(Valentin Marica, În liturghia ierbii. Interviuri, Editura Vatra Veche, 
Colecția „Marea Unire – 100”, nr. 11, Târgu-Mureș, 2015)

http://www.cuvantul-liber.ro/news/87890/61/Valentin-Marica-in-liturghia-ierbii-1

Moto:

„A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”

Grigore Vieru

Am ales ca moto cuvintele poetului basarabean Grigore Vieru, frate întru simțire românească și sensibilitate artistică al poetului Valentin Marica, pentru a îndrăzni să-mi explic titlul volumului de interviuri În liturghia ierbii.

Ce putem fi noi, oamenii, atât de efemeri, raportându-ne la incomensurabilitatea universului, la veșnicie, decât niște muști de o zi (M. Eminescu) sau fire de iarbă?

Valentin Marica este un scormonitor în profunzimile fiecărui cuvânt al limbii române, simplu, în aparență, precum iarba, și-i descoperă sensuri nebănuite.

Dacă în volumul reprezentând autobiografia lirică a sa, publicat la împlinirea a 65 de ani, Frigul visului (2014), cuvântul iarbă este o metaforă–cheie, iată-l prezent în chiar titlurile volumelor ulterioare – Iarba Golgotei și În liturghia ierbii –, publicate în anul 2015.

Poetul, având har divin – „lumină spirituală” -, oficiază zilnic liturghia cuvântului ziditor, căci „prin cuvânt, binele - crede poetul - se înmulțește precum pâinea și vinul în evanghelie” (p. 6). Actul de creație literară amintește de cel al oficierii unei liturghii, al transformării pâinii și vinului în trupul și sângele Mântuitorului:

„Mi-am spălat mai întâi mâinile, ca să fie curate pe stilou și pe hârtie. Mi-am spălat fața și mai ales ochii, dinadins, ca să vadă fiece literă scrisă în parte, veghind împotriva întâmplării și inspirației nedivine; mi-am spălat inima…” (p.72)

Inițial profesor de limba și literatura română, jurnalistul radio a schimbat sala de clasă cu „un amfiteatru imens al Transilvaniei” (p. 33), iar studioul de radio târgumureșean a devenit anvonul de la care a vorbit ascultătorilor despre „Tărâmul de iubire, Cuvântul”, despre „Cina eternă”…, convins că reporterul radio are misiunea de a le transmite „în minte o idee și în suflet un sentiment” (p. 39) Da, cuvântul are putere magică: „Invoc puterea cuvintelor de a ordona spiritul, precum sunetele de toacă din Arca lui Noe de Lucian Blaga sunt invocate înspre a ordona universul.” (p. 68)

Trăind la o margine de lume, departe de un mediu cultural elevat, așteptam cu nerăbdare emisiunile sale culturale și le ascultam cu curiozitate, bucurie și admirație, fiindcă ne vorbea despre oameni aleși sau convorbea cu aceștia. Pentru o clipă, cât mi se părea timpul de emisie, aveam acces într-o altfel de lume și îmi hrăneam mintea și sufletul cu fărâme de cultură.

Acum, vibrația vocii sale o regăsim în litera scrisă a cărților. Mă bucur să i le citesc. În acest fel particip, și eu, la liturghia ierbii… Am prilejul să pătrund, și eu, în paradisul și profunzimile cuvântului, să poposesc „pe malul care nu se surpă” – împărția cărților. Având acces la lecturi esențiale, întâlnind oameni adevărați, bucurându-se de arta spectacolului teatral, Valentin Marica ne oferă în cărțile sale chintesențe de spiritualitate, de cultură. Cultura este cea care „ordonează, civilizează sufletul, ne apără în fața agresivității lumii. Se spune că numai atunci va fi bună civilizația lumii când se va civiliza sufletul. Suspinul spiritului contemporan vine din dezordine și din ființa fără Dumnezeu. Nu demult, le-am propus ascultătorilor mei, la rubrica Clipe de reflecție, cuvintele lui Constantin Noica, din Rugați-vă pentru fratele Alexandru: Rugați-vă pentru cei ce rătăcesc în viață fără cultură, dar și pentru cei ce rătăcesc în cultură.” (p. 51)

Mă leagă de Valentin Marica formația noastră universitară, beneficiind de prestanța unor intelectuali de „mare finețe”, „zei ai Literelor Clujene”, care au pus în pământul studenților „sămânța roditoare”. Valentin Marica este unul dintre acei care „au știut să primească darul, să-l apere și să-l statornicească”. (p. 74) La rândul său, ca scriitor și ca jurnalist radio, conștientizând etica scrierii și etica citirii operelor literare, știe să facă „să odrăslească gânduri”.

„O creație literară se scrie în lumină spirituală. Este structura ei de rezistență. La fel trebuie receptată. Mergem spre temeinicia lucrului bine făcut, spre ordine, spre credință. E important să trăiești sentimentul că prin scrierea ta dăruiești, aplanezi, îndrepți, răspunzi, fără să aștepți neapărat răsplată. Constantin Noica ne atrăgea atenția să nu uităm că echilibrul vieții noastre se creează dând totul și neprimind decât ceva. (p. 72)

Valentin Marica este omul și scriitorul care știe să dăruiască totul, dorind, la fel ca și Solomon, „ca slava și bogăția” sa și a familiei „să fie puțină înțelepciune și pricepere”. (p. 78)

În liturghia ierbii este o carte de interviuri cu Mariana Cristescu, Nicolae Băciuț, Meniuț Maximinian, Zeno Fodor, Liliana Moldovan, Doina Dobreanu, Mișcarea literară, de fapt o carte de confesiuni privind frământările literare și existențiale ale lui Valentin Marica, om de litere, scriitor și jurnalist. Gîsim aici gândurile sale despre scriitor și scriitură, despre relația scriitorului cu critica literară și cititorii, despre bucuria scrisului și a lecturii, despre artă, literatură, teatru, despre educația literară, despre cartea clasică și cartea electonică.

Ce sunt arta, poezia, teatrul, în viziunea lui Valentin Marica?

Scriitorul trebuie să cuprindă în scrisul său „estențe de viață”. „Eu am scris din durere – mărturisește poetul. Durerea aceea care se preface în cântare, cum scria Marele Blaga. Îl citez mult, pentru că opera lui îmi este carte sfântă (…) Cezara Codruța e în cărțile mele.” (p. 47)

„Arta este, desigur, nume al lui Dumnezeu și nesațiu de veșnicie. Prin artă intri în divinitatea ființei (…) te poți împotrivi răului (…), căci „lumea nu se va schimba în bine fără înălțarea spirituală a ființei.” (p. 19) „Vreau, spune poetul, să așez răul pe muchia Cuvântului.” (p. 47)

„Arta e text și suflet, e viață prin care punem sufletul să vorbească despre Dumnezeu.”(p. 46)

„Poezia este civilizare prin înminunare” (p. 16) Prin poezie îmi caut timpul meu propriu, simt infinitul, nu mai sunt în prăpastia lumii, despic burta chitului ca Iona, altfel spus înving.” (p. 8)

Teatrul are ca finalitate „desăvârșirea umanului”. Teatrul care dă satisfacție intelectală și sufletească, de înaltă valoare estetică, „poate înnoi gândul”.

Actul artistic nu este facil, este asemenea unui joc de-a v-ați ascunselea. Dar, plecând de la convingerea că stând împreună, „împuținând lutul și lărgind cărarea duhului, stând lângă Fântâna Blanduziei”, Poetul va descoperi „desăvârșirea și veșnicia”.

„Să tot întinerim speranțele și iubirea, fără de care clopot dogit suntem…” Este îndemnul poetului pentru sine, dar și pentru noi toți.

Prof. Doina Dobreanu

---