Întâlnire cu EMANUELA DOBRIN, Expert în Impozitare Internațională la IBM (Budapesta, 2014)

AN XVIII (2014), NR.1 (82)

 Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

vol. 2, 2014, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

DOINA DOBREANU: Dragă Emanuela, ne întâlnim la Subcetate din când în când, tot mai rar și aceasta din cauza distanței care mereu crește: Subcetate- Cluj, Subcetate – Budapesta, Subcetate – Lisabona… Dorul de părinți, totuși, te readuce la Subcetate nu numai cu gândul. Ne face plăcere să te reîntâlnim, să ne vorbești despre experiențele tale. Cu bucurie mi-amintesc de vremea când erai elevă la Liceul din Subcetate, de pasiunea ta pentru lectură, de activitatea ta de „jurnalist” la revista școlii, de felul în care reprezentai școala și județul la olimpiadele școlare… Ce au însemnat anii de liceu pentru tine?

EMANUELA DOBRIN: „Ani de liceu cu emoții la română/ Scumpii ani de liceu, când la mate dai de greu…” . În cazul meu nu prea se potrivea cântecul. Eram o fericită și o binecuvântată. Și nu pentru că munceam mult, ci pur și simplu pentru că hârtia era terenul meu de joacă. Visam, citeam și mă rătăceam în lumi imaginate de Marquez, Dickens și atâția alți prieteni ai copilăriei mele. Când simțeam că hoinăreala prin nori se prelungea prea mult, mă întorceam la matematici. Mă amăgeam că matematica este contactul meu cu lumea reală. Am înțeles mai târziu că numai contact cu realitatea nu era, ci mai degarbă aceeași pasiune de a mă ascunde în lumi abstracte, unde jucai după reguli inventate și în care noțiunea de responsabilitate nu prea își găsea definiția. Contextul în care acest „joc de-a realitatea” se dezvolta era sprijinit de piloni rezistenți. Pilonul 1 - dascăli pasionați de jocul imaginației, care m-au încurajat și m-au acompaniat în procesul de a-mi dezvolta aripi, trasându-mi traiectoria și punându-mi la îndemână instrumente de învățare. Pilonul 2 - mediul familial – a fost deopotrivă de fertil. Părinții mei sunt oameni modești și destul de încercați, care s-au străduit să ne educe în tonul valorilor fundamentale pentru ca noi să devenim oameni verticali. Și Pilonul 3 – vitalitatea Subcetății; aș spune eu că Subcetatea are ceva binecuvântat: o sursă de energie pozitivă, care mereu m-a protejat. Niciodată nu am simțit greutăți de nebiruit apăsând pe umerii mei, deși pot să spun că am avut parte și de evenimente mai puțin fericite. O altă forță le-a ridicat mereu din gravitate; ca și forța gravitației aplicată pe lună: poverile păreau ușoare.

Era frumoasă și largă lumea imaginației mele, dar știam că Neverlandul meu trebuia intersectat din când în când cu lumea reală, care era acolo aproape și mă aștepta să o înfrunt cât de curând... Astfel de momente erau intercalate cu meșteșug de profesorii mei. În fiecare an mă trimiteau la câte o olimpiadă școlară și, uite așa, mă făceam cu câte o excursie în diferite părți ale României – Galați, Botoșani, Cluj – Napoca, unde întâlneam elevi din alte orașe și mă puneam la curent cu ultimele mondenități ale orașului și ultimele apariții literare. Nu aș putea să mă laud cu performanțe extraordinare, dar aceste experiențe, repetitive de la un an la altul, m-au dezvoltat mai ales în vederea întâlnirii cu viața ce avea să urmeze. Simțeam prezența mea la aceste competiții ca pe o responsabilitate imensă, un rezultat onorabil făcând școala mea dragă să capete de asemenea un credit pozitiv din partea celor din afară.

Presiunea de a reprezenta o școală de „țară” era mereu prezentă, dar parcă mereu mă reîntorceam acasă cu ideea că nu era nici o diferență, ba mai degrabă, unele valori erau mult mai pronunțate și aplicate acasă.

DD: Poți să ne relatezi câteva amintiri frumoase din această perioadă?

ED: Din rândul amintirilor legate de actul învățării, mereu m-au încântat pregătirile pentru olimpiadele de română și matematică. Aceste pregătiri pentru olimpiade îmi dădeau impresia că făceam parte dintr-un cerc select (Dead Poets Society), al celor aleși, și inevitabil orgoliul de a face parte dintr-o elită mă acapara. Pe perioada acestor pregătiri am învățat să îmi explorez metodologic imaginația/ logica. Eram încurajați să ne jucam de-a criticii literari, de-a oamenii de știință, să vedem pe ce culmi putem ajunge construind lumi imaginare peste lumile imaginate de predecesorii noștri, sau pur și simplu să redescoperim drumul construirii raționamentelor logice / matematice. Îmi plăceau deopotrivă orele de religie în care eram încurajați să punem și să ne punem întrebări.

Aceste experiențe au fost într-un fel temelia gândirii mele critice.

În afară de perioada cursurilor, așteptam cu nerăbdare vacanțele de vară. Mereu îmi pregăteam cu sârg și nerăbdare itinerariul de vacanță: Dostoievski, Eliade, Balzac etc. Călătoream cu fiecare în parte. Cel mai tare mă bucuram de călătorie când mergeam pe dealurile Subcetății la „fân”, ducându-mi câte o carte cu mine. Nu pot să uit cât de aproape l-am simțit pe „Adolescentul” din Eliade pe dealurile Filpii . Era monumentală juxtapunerea mediului sălbatic natural cu cea a agitației marilor orașe pe care o împrumutam din cărți.

Această lume a satului mi-a oferit terenuri largi de joacă. Nu aș putea să mă laud cu o copilărie gen Ion Creangă, dar cu siguranță experiențele trăite aici – mersul la zmeură, joaca și săniușul pe delușuri, patinatul pe pârâul înghețat etc., toate acestea au dat un farmec aparte copilăriei mele. Cred că am luat parte cumva la sfârșitul unei tipologii de copilărie pe care generațiile trecute o experimentaseră din plin, unde natura și comunitatea defineau personalitatea.

Nu am foarte multe amintiri clar definite legate de perioada școlii, ci mai degrabă un întreg vacarm de emoții care mă curpind când rememorez acea perioadă. Au fost ani frumoși, plini de inocență, ignoranță și sentimente ușor trecătoare. Și cel mai important sentiment care mă învăluie când rememorez acea perioadă este unul de afecțiune familială care dă echilibru și conștiință a valorii, a sensului, sentiment a cărui lipsă activă o simt din ce în ce mai intens.

DD: Au urmat studiile universitare la Cluj-Napoca. Cu media aproape zece la absolvirea liceului aveai largi posibilități de înscriere la facultate. După ezitări – Litere, Jurnalism, Relații Internaționale -, ai optat pentru Studii Europene.

Ce a însemnat stagiul de pregătire în Portugalia?

ED: După liceu, am plecat la întâlnirea cu orașul care a rămas mereu orașul meu de suflet: Cluj Napoca. La început mă simțeam ca un brad mutat din mediul lui natural, care se chinuia să își dezvolte rădăcini într-un teren necunoscut. Mă decisesem să merg la Facultatea de Studii Europene. Lumea mea ludică, dezvoltată cu atâta pasiune, nu îmi mai venea în ajutor. Mă decisesem să ies din carapace, să cunosc științele aplicate în realitatea curentă, iar în locul criticii literare mă jucam cu economiști, oameni de management, marketing. În locul călătoriilor în lumi imaginare, mă cufundam în provocări ale lumii reale, idei economice, teorii de dezvoltare. Profesori pasionați îmi arătau că lumea realului era la fel de fascinantă ca și lumea cărților. Doar că deciziile de aici aveau consecințe reale. După câteva luni mă simteam ca peștele în apă. Plăcerea de a mă trezi dimineața și a merge la Biblioteca UBB era imensă. Citeam cu înfrigurare idei economice și apoi mergeam la ore de seminar unde ne aruncam în jocul ideilor și provocărilor cu profesori și colegi. Avusesem din nou norocul unui mediu deschis, care încuraja gândirea critică și ne încuraja să avem idei proprii. Mi-am găsit repede prieteni de joacă și așa am reușit să mai așez un strat de ciment pe fundamentul construcției mele. Bineînțeles, lumea Subcetății și a valorilor dobândite acolo au fost mereu prezente oriunde am mers. Am avut mereu în umbră oamenii de acasă care m-au sprijinit mereu în călătoria mea, m-au ținut de mână și mi-au deschis calea. Singura mea datorie era să țintesc mereu înainte. Nu pot decât să le MULȚUMESC și să mă consider o binecuvântată.

A urmat apoi o bursă în Portugalia. Mereu îmi dorisem experiența studiului în străinătate. A fost o experiență pozitivă, care m-a învățat din nou că ”lumea este plană”, mai ales în domeniul învățării și a accesului la cunoaștere. Bineînțeles, mereu am avut ca reper facultatea de la care pornisem: o facultate care încuraja gândirea liberă, care ne învățase să ne căutăm surse de informare mereu actuale – baze de date internaționale, articole din reviste internaționale etc. Din punct de vedere al cunoașterii în domeniu nu mă simțeam cu mult mai câștigată, dar experiența fusese benefică din alte puncte de vedere. Reușisem să distrug barierele lingvistice, să devin mai încrezătoare în puterea mea de a coopera cu necunoscutul, a trebuit să învăț să fiu curajoasă; să îmi înving timiditatea și teama și să mă ridic în picioare în fața unor

necunoscuți, pentru a îmi susține crezul.

Cu sora Violeta, la Budapesta

DD: După absolvire, ai decis să lucrezi o vreme la Cluj, apoi la Budapesta. Sunt importante cele două experiențe pentru devenirea ta profesională?

ED: Deocamdată sunt un novice în lumea oamenilor adulți, mânați de ambiții profesionale.

Am abordat ambele experiențe de lucru - prima într-un IMM românesc în Cluj și a doua – într-o multinațională în Budapesta, folosind modalitatea de lucru orientat pe obiective și proiecte, acest sistem de lucru fiind cumva încorporat deja în sistemul meu de gândire, încă din facultate. M-am bazat la fiecare pas pe gândirea critică dezvoltată gradual. În niciunul din locurile unde am lucrat până în prezent nu am avut parte de o pregătire profesională structurată, ci mai degrabă a trebuit să îmi asigur autoeducarea încercând să înțeleg ceea ce predecesorii mei făcuseră, punându-mi întrebări și căutând totodată răspunsuri. În era informatizării, a cunoașterii, informația este disponibilă pentru oricine – important este să învățăm să o accesăm cu folos. Aș spune că în sistemul curent de abordare a muncii în majoritatea companiilor, ceea ce se caută sunt mini antreprenori capabili să își gestioneze sarcinile independent.

Am învățat că majoritatea locurilor de muncă, mai ales în acest sistem al specializării și accederii ierarhice înspre poziții al căror nume abia îl poți pronunța, pot duce la succes profesional destul de rapid, însă totodată atrag riscul transformării vieții private în ceva plan/ alb – negru, dacă nu ești în stare să combini cu înțelepciune dorința de cunoaștere, de dezvoltare cu dorința de a avea bunăstare materială. Am încercat în toți acești ani să fac lucrurile pe baza automotivării și pe bază de pasiune. Când sarcina pe care o am de făcut mi se pare insipidă, fără valoare pentru mine, încerc să transform orice fac într-o experiență plăcută. Mândria lucrului bine făcut este una dintre principalele metode de automotivare de care mă folosesc la locul de muncă și aș putea spune că rezultă din plin. De mic copil m-am ghidat după credința că „omul sfințește locul” și încă cred cu tărie că fiecare dintre noi atrage pozitivul – la muncă, acasă, oriunde ne-am afla.

Cred cu tărie că pasiunea și plăcerea de a face lucrurile de zi cu zi sunt indispensabile, oricare ar fi activitatea noastră. E imposibil să nu găsim ceva plăcut într-o activitate. Am învățat din aceste experiențe de lucru că, în momentul în care puterea de automotivare a dispărut, a venit momentul să îmi continui căutarea. Cred că această ultimă învățătură este cea mai importantă. Pot să afirm fără rezerve că tot parcursul meu de până acum a fost o continuă căutare și sper că voi găsi mereu puterea de a-mi continua căutarea, blocarea într-un stil de viață care nu ne reprezintă fiind, cred eu, una din principalele tragedii/pericole ale generației noastre.

DD: Călătorești mereu între două lumi: cea rurală, reprezentată prin Subcetate, unde se află casa părintească, părinții, rădăcinile, și lumea marilor orașe… Ce trăsături de caracter dobândite în copilărie și adolescență, la țară, crezi că te vor reprezenta mereu?

ED: Spuneam mai sus că una dintre principalele crezuri, după care m-am ghidat încă din copilărie, a fost cel al omului care sfințește locul. Cred cu tărie că blestemul/ fericirea, sunt atrase de ceea ce facem. Timpul se petrece în același ritm, indiferent că noi avem zâmbetul pe buze și suntem optimiști sau ne băgăm capul în cenușă și lăsăm viața să treacă, iar noi, ca și oameni, nu avem dreptul să lăsăm viața să treacă pe lângă noi. Mereu am în minte acest lucru în momentul în care diferite întâmplări mă aruncă pe făgașul neputinței/ tristeții, și cu acest gând purced din nou spre „piaza bună”. Valoarea omului și a puterii acestuia de a influența energia locului în care se statornicește pentru o perioadă am învățat-o la țară. În Subcetate am simțit intens puterea comuniunii omului cu natura, puterea de influențare reciprocă între om și om, între om și natură, într-o manieră pozitivă și încerc să îmi amintesc de aceste lucruri, oriunde m-aș afla.

În lumea Subcetății, am învățat valoarea lucrurilor simple. Plăcerea, bucuria, vin din lucruri mărunte, de bază – plăcerea de a sta cu familia, de a te juca cu patrupedele din curte, de a simți pârâul urmându-și cursul peste picioarele tale obosite, plăcerea de a te întinde în iarba, toate acestea mi s-au părut mereu momente de comuniune desăvârșită cu esența noastră. Orice este sofisticat, complex, atrage mereu complicații și, desigur, în mediul complex în care trebuie să ne dezvoltăm astăzi nu avem cum să avem parte numai de lucruri simple, însă faptul că am gustat deja din valoarea lucrurilor simple m-a făcut mereu să am tendința de a simplifica lucrurile, căci, în final, orice este complex, a pornit de la lucruri simple. Plăcerea de a mă înconjura de lucruri simple mi-a adus numai beneficii, oriunde pașii m-au purtat.

Tot aici, acasă, am învățat că oriunde m-aș duce, cerul și stelele sunt aproape de noi. Oriunde aș fi, în momentul în care nu mai simt această proximitate, știu că a venit momentul să îmi revizuiesc aspirațiile, valorile, căutările și obiectivele.

Cel mai important, în Subcetate, am învățat să fiu OM cu mine însămi și cu cei din jurul meu. Nu aș putea trăi cu mine însămi în momentul în care aș uita să fiu om.

DD: Una din pasiunile tale era lectura. Mai ai timp să citești beletristică?

ED: Citesc, dar din ce în ce mai rar. Odată cu plecarea mea la facultate, odată ce am decis să urmez o altă cale decât literatura, mi-am asumat și riscul de a mă îndepărta de lumea vastă a imaginației. Volumul cărților citite a scăzut, și nu din lipsă de pasiune/ dorință, dar mai ales din cauza contextului actual, a limitărilor timpului. Ca și în lumea Moromeților, am simțit și eu ce înseamnă ca „timpul să nu mai aibă răbdare” și, inevitabil, m-am adaptat și eu secolului vitezei – încerc să filtrez informația utilă folosindu-mă de beneficiile internetului și, când simt că totuși lumea imaginației mă cheamă, că realitățile cu care mă înconjor nu mai sunt suficiente, mă întorc la cărțile mele dragi. Constrângerile de timp mă fac mai selectivă cu ceea ce aleg să citesc, dar orice aș face, cărțile încă sunt cei mai importanți profesori pe care i-am avut până în prezent, și mă întorc mereu la matca lor ca la apa cea bună. Lumea cărților mi-a oferit beneficiile unei copilării bogate și lipsa lor pe perioade mai îndelungate mi-a arătat riscul de a trăi în alb și negru, fără puterea imaginației, căci într-un final lumea reală nu este altceva decât o copie a lumii imaginației.

DD: Ai posibilitatea acum de a-ți crea bucurii cutreierând lumea. Ce locuri minunate ai văzut până în prezent și ce își propui să vizitezi în viitorul apropiat?

ED: Întradevăr, am călătorit până în prezent în locuri cum nu credeam că există. Pașii m-au purtat mai ales prin sudul Europei (Portugalia, Spania, Italia), dar și prin Franța, Germania, Austria, Slovacia, Republica Cehă și, bineînțeles, Ungaria. Fiecare capitală, peisaj văzut și-ar merita un întreg elogiu, însă nu îmi propun să fac acest lucru acum. Lumea, în realitatea actuală, este la o aruncătură de băț, și, visând ori dorindu-ne, putem ajunge unde vrem. Oriunde am fost, mereu m-a impresionat puterea creatoare a oamenilor, de a găsi modalități de utilizare a materiei, a naturii înconjurătoare și de a trăi în comuniune cu natura. Mereu m-a bucurat statutul de turist, de vizitator și admirator al trudei predecesorilor nostri, însă mai ales orice loc mi-a insuflat dorința de a face ceva, de a încerca să descopăr și eu care ar trebui să fie semnul trecerii mele. Încă sunt în căutare, așa că nu sunt sigură care va fi următoarea destinație, dar cu sigurață vor urma cât de multe, cât va fi nevoie.

DD: Îți mulțumesc, dragă Emanuela, în prezent expert în Impozitare Internațională la IBM, pentru bunăvoința de a ne vorbi cu atâta sinceritate despre tine. Prezența ta la Subcetate de Sărbători a fost ca o rază de lumină și de bucurie, iar confesiunea ta sperăm să fie pentru tinerii cititori ai revistei școlare o rază de speranță și curaj. Îți dorim, la început de an, multă sănătate și succes.

Familia Dobrin reunită la cununia lui Ciprian:

Emanuela, Alexandrina, Ciprian, Emil și Violeta 

💕

Multă fericire!

2023