Note de lectură publicate în "Lyceum", 2003-2007

GABRIEL  LIICEANU,

  Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă,

Editura Humanitas, 2005, editia a V-a

 

Este cartea care ne dezvăluie despre miracolul Constantin Noica în cultură…

Contemporan cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica nu a ales după război calea exilului, ci să rămână în ţară, pentru a sluji cultura românească, aşa cum i-o cerea „Dumnezeul culturii", singurul în care credea. Optimist prin fire, prin crez şi prin atitudine, Noica pledează pentru ideea că Vita sine cultura, quasi imago mortis est, convins că orice infern devine suportabil prin paradisul culturii, că supravieţuirea unei ţări ameninţate istoric nu se face decât prin spirit, iar trezirea spiritului nu poate avea loc decât într-un spaţiu al culturii. „Istoria unui popor este deci istoria culturii sale. Capitalul de cultură şi producţia culturală sunt certitudinile de supravieţuire ale unui popor, şi nu gradul de participare la evenimemtele lumii. Destinul popoarelor trece prin cultură" (p. 260)

La Păltiniş, în apropierea Sibiului,  Constantin Noica a hotărât să-şi petreacă ultima perioadă a vieţii sale, unde, după zece ani de domiciliu forţat la Câmpulung şi după şase ani de închisoare executaţi dintr-o condamnare de 25 de ani – pentru că încercase să trimită în Franţa, spre publicare, o interpretare la Fenomenologia spiritului a lui Hegel – Noica a creat, în sfârşit, acea „şcoală de înţelepciune" la care visa încă în tinereţe şi despre care scria în Jurnalul filozofic , o şcoală care să trezească în tineri înţelepciunea şi virtuţile precum curajul şi spiritul de dreptate, existente în fiecare, dar care pot fi trezite doar prin cultură, o şcoală în care şi-a învăţat discipolii să trăiască cultural, să privească faptele culturii „ de la înălţimea modelului pe care el însuşi l-a configurat şi atins"(p.84). Nulla dies sine laetitia era deviza sa, ori laetitia însemna pentru el „disciplină, muncă, trudă, suferinţă, îndoială, invenţie, bucurie. Dar bucurie adevărată nu există decât în cultură; restul e desfătare. Însă bucuria, dacă e bucurie adevărată, ajunge să răzbată. "(p.218) „Cultura te vindecă pentru că îţi dă uitarea eului individual şi amintirea sinelui lărgit"(p. 134)

La Păltiniş, unde „între vremuri fără maluri", „ Ca o perlă prinsă-n scoica/ Unui ceas întâmplător,/ Îşi petrece domnul Noica/ Umbletu-i rătăcitor " (Andrei Pleşu), veneau să-l cerceteze discipolii săi.

Reregăsind aici de fiecare dată o „atmosferă magică ", Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu  aveau senzaţia că pătrund în „celălalt tărâm". Cei douăzeci de ani (1967-1987) petrecuţi în prejma acestui înţelept prin vocaţie, împărtăşindu-se din spiritul extraordinar al acestuia, au reprezentat pentru ei, şi pentru alţi tineri care îl frecventau pe Noica, o „ aventură spirituală" care le-a marcat destinul, iar Păltinişul a devenit, prin prezenţa lui Constantin Noica, „locul continuităţii, al micilor sfinţenii şi ritualuri ".

La Păltiniş, cei doi discipoli ai lui Noica au asistat la „spectacolul acestui scrâşnet suprem al minţii", spectacol care încununa o acerbă „luptă cu zeii", „o luptă cu Ideea" – cum mărturiseşte Noica – şi care scotea la lumină, în 1979, Tratatul de ontologie – „glorie a spiritului asistată de Dumnezeul culturii". „Doamne, - exclamă Liiceanu în jurnal – cât de umile şi de tăcute păşesc în lume faptele spiritului! În acest colţ de lume se purta cea mai înaltă luptă cu gândul."(p. 101)

  Jurnalul de la Păltiniş relatează despre „ senzaţia unică, de intimitate în spirit"(p.153) pe care o trăieşte autorul la Păltiniş; citind cartea, o percepi, primind sfânta împărtăşanie din spiritul lui Noica, ca o primenire spirituală; trăieşti senzaţia de iniţiere şi   starea de fericire, aşa cum Noica o defineşte, de „armonie între conţinuturile vieţii şi sensurile ei".    Profesor Doina Dobrean

LYCEUM, nr.32, an 2005

 

Vocea cunoaşterii , de Don Miguel Ruiz şi Janet Mills

 – o pledoarie pentru iubire

( Ed. Mix, Colecţia „Lumea din noi", 2005)

 

Don Miguel Ruiz a fost crescut învăţând o tradiţie străveche şi autentică, tradiţia toltecă. Toltecii au trăit în sudul Mexicului ca un „popor al cunoaşterii" cu mii de ani în urmă. Înţelepciunea lor ancestrală a fost păstrată în secret de-a lungul mileniilor şi transmisă   din generaţie în generaţie prin intermediul unor maeştri numiţi naguali, un fel de şamani. Autorul cărţii este un asemenea nagual, din linia Cavalerilor Vulturului şi ne împărtăşeşte în paginile cărţii sale învăţături ale toltecilor. Cunoaşterea toltecă, o cunoaştere esoterică, poate fi caracterizată ca o cale a vieţii, a fericirii şi a iubirii.

Titlul cărţii este dat de noţiunea în jurul căreia se ţese pledoaria autorului pentru credinţa în adevăr, a cărei finalitate este bunătatea, iubirea şi fericirea.

Iată câteva din ideile cărţii:  „Vocea cunoaşterii" este o definiţie pentru vocea interioară, pentru gândirea omului, care se naşte odată ce începem să învăţăm, să acumulăm cunoştinţe: „Ceea ce omul numeşte proces de gândire reprezintă de fapt vocea cunoaşterii, care inventează poveşti, spunându-ne lucruri pe care le ştim deja şi încercând să găsească un sens la lucrurile pe care nu le cunoaştem. Din păcate, această voce ne determină să facem multe lucruri care ne fac rău.

Vocea din capul nostru   este precum un cal sălbatic care ne duce unde vrea el. Dacă vom îmblânzi calul, îl vom putea călări, iar cunoaşterea va deveni un instrument de comunicare care ne va duce acolo unde vom dori noi." (p. 117)

Orice percepem cu simţurile noastre ne provoacă o reacţie emoţională. Doar emoţiile sunt autentice, reale, pentru că ele nasc direct din spirit, din integritatea noastră. Iubirea reprezintă principala emoţie pe care o simţim. Iubirea ne face să ne simţim puternici. „ Adevărata fericire nu este generată de iubirea pe care o simt alţii pentru tine, ci de iubirea ta pentru ei (…) A experimenta iubirea înseamnă a-l experimenta pe Dumnezeu; înseamnă a trăi raiul pe pămân t". (p. 199)

Tot ceea ce este realizat în realitatea noastră virtuală este creat prin intermediul cuvintelor. Ne folosim de ele pentru a ne crea povestea personală, dar şi pentru a înţelege ceea ce trăim. „Cuvântul înseamnă magie pură."(p. 156)

„Cele mai frumoase momente din viaţa noastră sunt acelea în care suntem complet autentici, când suntem noi înşine. Atunci când ne aflăm în plin proces creator şi când facem ceea ce ne place, noi revenim noi înşine. În asemenea clipe nu gândim, ci ne exprimăm pe noi înşine. Emoţiile noastre ies la iveală şi ne simţim minunat ." (p.179)

Foarte importantă este relaţia cu sine. Când te afli în conflict cu tine însuţi, dialogul interior este contaminat cu otravă, iar pacea interioară este compromisă. Când te iubeşti singur şi relaţia cu tine este excelentă, vocea cunoaşterii îţi vorbeşte frumos şi relaţia cu ceilalţi este bună. Calea împăcării cu sine este a ne accepta aşa cum suntem, a ne trata cu respect şi a ne iubi. Atunci când te iubeşti şi te respecţi pe tine este uşor să-i iubeşti şi pe cei din jur şi nu mai poţi permite nimănui să te trateze cu lipsă de respect.

„Dacă ai curajul să îţi deschizi inima în faţa iubirii, se petrece un miracol. Începi să percepi reflexia iubirii tale în toate lucrurile. Mâncatul, plimbatul, vorbitul, cântatul, dansul, duşul, munca, joaca – toate ţi se par ritualuri ale iubirii. Tot ceea ce faci este să te bucuri de viaţă. Orice activitate îţi face plăcere, căci o faci cu iubire. Simplul fapt că exişti ţi se pare minunat, şi te simţi incredibil de fericit. (p. 187)Viaţa este darul cel mai preţios pe care îl putem primi, iar arta de a trăi este arta supremă (…) Cea mai bună modalitate de a ne descrie povestea vieţii este iubirea. Aceasta se naşte direct din integritatea spiritului, din esenţa fiinţei noastre (201) " Profesor Doina Dobreanu

LYCEUM, nr. 40, an 2007

 

Al cincilea munte de Paulo Coelho

 

 Există momente inevitabile de nefericire care ne întrerup viaţa sau care ne fac să credem că lumea pare să fi conspirat împotriva noastră, aşa că ne întrebăm: „De ce mie?". Confruntaţi cu inevitabilul, unii se descurajează, însă alţii devin mai puternici şi înţelepciunea lor sporeşte.

Evocând drama şi intrigile lumii haotice, pline de culoare, a Orientului Mijlociu, Coelho transformă încercările prin care trece Ilie prorocul într-o poveste tulburătoare, care aduce în prim-plan tema universală a triumfului dragostei şi credinţei. Totul se întâmplă la începutul anului 870 î.H., în Fenicia. Cartea începe cu episodul uciderii prorocilor de către prinţesa Izabela deoarece profetul Ilie îndrăznise să se ridice împotriva zeului Baal.

 Ilie, un tânăr tâmplar de 23 de ani, află că „ Dumnezeu poate orice. Dacă nu ar face decât ceea ce noi numim Binele, nu l-am mai socoti Atotputernic". El înţelege din cuvintele unui levit că „nu întotdeauna voinţa Lui se potriveşte cu ceea ce suntem sau simţim" . Retras în pustietate, Ilie este hrănit de un corb. El înţelege că „şi sufletul omului, întocmai ca pâraiele şi plantele, are nevoie de un soi de ploaie: speranţa, credinţa, raţiunea de a fi. Când acestea lipsesc, sufletul moare, deşi trupul continuă să trăiască". Oamenii sunt supuşi unui eşec pentru că îşi nesocotesc viaţa pe care Dumnezeu le-o hărăzeşte pe Pâmânt. Ilie crede, în momentele de cumpănă, că „Omul se naşte pentru a-şi trăda destinul. Dumnezeu ne picură în suflete doar visuri imposibile" , de unde apare întrebarea „De ce?".

Şi totuşi Ilie nu îşi înţelege adevărata soartă, calea cea dreaptă. Îngerul lui îl povăţuieşte pe tot parcursul drumului său: „ Ţi-ai aflat drumul, dar nu poţi distruge înainte să înveţi să reconstruieşti".

Ilie ajunge în oraşul Akbas, la locul unde se află „Al Cincilea Munte", despre care se spune că reprezintă lăcaşul zeilor acestui oraş. Credinţa spunea că „ cine suie pe munte este ucis de focul pogorât din ceruri". Tânărul profet învaţă că „în viaţa noastră apar necazuri de care nu ne putem feri. Însă totul are un motiv" şi „doar după ce le-am învins le înţelegem rostul".

Ilie este un suflet plin de îndoieli, mai ales  în momentele de încercare la care îl supune Dumnezeu, dar Îngerul îi arată că „ Orice om are dreptul de a se îndoi de misiunea lui şi de a o părăsi din când în când;  nu trebuie însă să o uite. Cine nu se îndoieşte de sine este demn de dispreţ, căci are încredere oarbă în puterile sale şi păcătuieşte prin trufie".

Ilie află aici, în Akbar, ce înseamnă dragostea pură. Deşi cuvântul iubire îl umple de spaimă, se îndrăgosteşte de văduva care îl găzduieşte aici. În momentul în care nu poate împiedica invazia asirienilor asupra Akbarului şi moartea femeii iubite, Ilie este cuprins de îndoieli :" De ce Acela care a creat lumea culege tragedia pentru a scrie cartea destinului?, dar Îngerul îi arată că „Nu există tragedie, ci inevitabil. Totul are o raţiune: va trebui doar să deosebeşti ce este trecător şi ce este absolut".

Iubind o femeie, Ilie învaţă să iubească toate făpturile, iar un simplu păstor îl învaţă că pentru a trece peste pierderea persoanei iubite „ trebuie să-ţi reclădeşti propriul trecut".

Ilie participă la refacerea oraşului Akbar, apoi Dumnezeu îi permite să se întoarcă în Israel pentru a reînvia credinţa cea adevărată.

Citindu-l pe Paulo Coelho, simţi că îţi citeşti fragmente din propriul suflet. Al Cincilea Munte  ne prezintă viaţa profetului Ilie şi ne oferă o lecţie de nepreţuită speranţă.  Emanuela Dobrin, clasa a XI-a

LYCEUM, nr.30, an 2005

 

Domitru Hurubă, Crime şi strălucire , Deva, 2004

 

Dumitru Hurubă este scriitorul care „prin talentul şi umorul de calitate a făcut cunoscută vocea literaturii contemporane hunedorene la nivel naţional" , devenind un „simbol al culturii româneşti contemporane." Mi-am permis să-i fac această succintă, dar relevantă prezentare apelând la aprecierea înscrisă pe Diploma de excelenţă acordată de Consiliul Judeţean Hunedoara domnului   Dumitru Hurubă, scriitor, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, în octombrie 2004.

La acest prag existenţial, domnul Dumitru Hurubă ne invită la un adevărat festin regal, propunându-ne să-i citim ultima carte tipărită în acest an, 2004, Crime şi strălucire, apărută la Editura „Călăuza" din Deva.

Este interesant să observăm cum scriitorul, preocupat până în prezent de omul comun, „ niciodată proeminent" (Radu Ciobanu), de „o lume cenuşie" (Dorin Murariu), îşi îndreaptă subit atenţia, în această ultimă carte, spre mari personalităţi ale istoriei  universale: Ahasverus, Alexandru Macedon, Maria Stuart, Sfântul Pavel şi Socrate.

În prefaţă – Cuvânt sentimental – explicativ -, autorul motivează alegerea făcută pentru realizarea   microbiografiilor, atât  pentru grandoarea acestor personalităţi fascinante, cât mai ales pentru influenţa benefică pe care au avut-o asupra dumnealui: „ Apostolul Pavel m-a învăţat şi m-a ajutat să văd cu alţi ochi şi cu altă minte relaţia mea cu Dumnezeu; Alexandru Macedon a sădit în conştiinţa mea gustul victoriilor obţinute cu greu, dar cu atât mai frumoase; Jidovul rătăcitor m-a învăţat că numai speranţa şi simţământul acesteia ne asigură verticalitatea în faţa greutăţilor; Maria Stuart, frumoasa regină martiră a Scoţiei, mi-a educat voinţa şi mi-a dat puterea să rezist şi să renasc ori de câte ori mi s-a părut că sunt la capătul puterilor; suferinţa ei în cei 19 ani de detenţie, a fost pentru mine cea mai extraordinară lecţie de viaţă; de la Socrate am luat înţelepciunea de a privi lumea şi oamenii cu îngăduinţă şi cu dorinţa de a-i face, cu puţinul de care sunt în stare, mai buni şi mai înţelegători unii cu alţii, pentru a şti să se lupte cu ei înşişi, dar şi cu ceilalţi, pentru binele tuturor."

Drumul domnului Dumitru Hurubă în literatură este, aşadar, împrevizibil, privind alegerea tematicii şi a modalităţilor de abordare stilistică. Umorist consacrat prin volumele de parodii, versuri şi proze satirice publicate, exersează cu succes, în romanul Balamucul, dragostea mea…, „absurdul caragialesc" (Iulia Argint), trece apoi, în ultima lucrare – Crime şi strălucire – la stilul sobru şi reverenţios impus de problematica cărţii.

În Sfântul Pavel – un intrus printre apostoli?, stilul este oratoric, anunţat de însăşi întrebarea din titlu. Scriitorul recurge deseori la interogaţii retorice, implicându-l şi pe presupusul ascultător: „Dar, de ce să nu admitem şi realitatea că apostolii înşişi erau oameni, nu?"; întrebările le argumentează cu citate din Biblie, le dezbate, face afirmaţii logice şi convingătoare, cu bucuria desluşirii adevărului. Prezenţa interjecţiei în interiorul unui enunţ („ culmea!", p. 67) este un indiciu elocvent al implicării afective, a participării directe a autorului la cele relevate. Şi totuşi, umoristul nu se dezminte, nu iartă: nu poate trece cu vederea peste „prezenţa deloc agreabilă" a apostolului Pavel, chiar dacă în final simte cu smerenie să plece fruntea „în semn de recunoştinţă în memoria celui căruia însăşi Sfânta Scriptură îi asigură un loc aparte (…)"

Noi, cei trăitori în localitatea natală a scriitorului, comuna SUBCETATE, din judeţul Harghita, ne bucurăm de realizările consăteanului nostru în domeniul literaturii române şi îi urăm ceea ce îşi doreşte dumnealui: „să-i ţină Dumnezeu sănătatea şi puterea de muncă!"        Profesor DoinaDobreanu

LYCEUM, nr.28, an 2005

 

Paulo Coelho, Alchimistul , Ed. Humanitas, 2004

A citi o carte ca aceasta este o sărbătoare deoarece bucuria care îţi inundă sufletul este copleşitoare: descoperi în carte pur şi simplu vocea pe care inima ţi-o şopteşte neîncetat, dar pe care o percepi numai atunci când vezi tot ceea ce simţi scris pe o foaie de hârtie.

 O dată lectura terminată, parcă eşti altfel decât până atunci, simţi că ceva s-a schimbat în tine, că devii curios să-ţi descoperi pas cu pas destinul, convins totodată că eşti obligat să-l urmezi, acceptând că „ nu trebuie să fugim de propriul nostru destin şi că mâna lui Dumnezeu este infinit de generoasă, în pofida severităţii ei".

Povestea, uluitoare în simplitatea ca şi în înţelepciunea ei, are în centrul său pe Santiago, un păstor andaluz, care îşi părăseşte casa, aventurându-se în căutarea unei comori.   Personajul parcurge drumul spre Sufletul lumii…Deşi la prima vedere subiectul ne duce cu gândul la un basm, povestirea este una simbolică, dezvăluindu-ne adevăruri esenţiale privind existenţa noastră.

Drumul lui Santiago este unul de iniţiere în Sufletul lumii, el urmându-şi sufletul şi destinul. Povestea lui Santiago este fascinantă deoarece simţim cum noi, cititorii, ne identificăm cu personajul, ne recunoaştem în el. Toţi oamenii visăm în adolescenţă şi ne gândim la ceea ce ne-ar plăcea să ni se întâmple în viaţă, creându-ne astfel o Legendă Personală. Însăşi viaţa vrea să ne trăim Legenda personală. Cu toate acestea, o forţă misterioasă încearcă, încet-încet, să dovedească faptul că Legenda Personală este imposibil de realizat. Şi totuşi, „ cu cât ajungi mai aproape de vis, cu atât Legenda Personală se transformă într-o adevărată raţiune de a trăi".

Santiago încearcă să se iniţieze în tainele alchimiei pentru ca, prin intermediul acesteia, să se întrupeze în Sufletul Lumii.

 El înţelege că adevărul nu îl va descoperi în cărţi, ci numai în ceea ce-l înconjoară: „ Am învăţat că lumea are un Suflet şi cine va înţelege acest Suflet va înţelege limbajul lucrurilor. Am învăţat că mulţi alchimişti şi-au trăit legenda şi au ajuns să descopere Sufletul Lumii, Piatra Filozofală şi Elixirul. Dar mai ales am învăţat că lucrurile astea sunt aşa de simple încât pot fi scrise pe un smarald". Inima, care „a venit din Sufletul Lumii şi într-o zi se va întoarce în el", joacă rolul cel mai important: ea îi spune că „fiecare moment de căutare este un moment de întâlnire cu Dumnezeu şi cu veşnicia."

Tânărul descoperă în această iniţiere Iubirea în toată puritatea ei, căci „Iubirea nu-l împiedică pe om să-şi urmeze Legenda Personală. Iar când se întâmplă asta, este pentru că ea nu era Iubirea Adevărată, aceea care vorbeşte Limbajul Lumii".

Tânărul andaluz s-a cufundat în Sufletul Lumii şi „a văzut că acesta era o parte a sufletului lui Dumnezeu şi a văzut că Sufletul lui Dumnezeu era   propriul său suflet". Emanuela Dobrin, clasa a XI-a

LYCEUM, nr. 26, an. 2004

 

Dumitru Hurub ă,

Cronici TV din vremea  zăpăciţilor de tranziţie ,

Ed. Călăuza v.b., Deva, 2004

Dumitru Hurubă este un „reprezentant al acestei mirifice zone harghitene numită simplu: Subcetate-Mureş" aşa cum însuşi mărturiseşte. „Am fost şi sunt un fiu rătăcitor, dar nu risipitor…Rezultanta „rătăcirilor"  sunt cărţile pe care le-am scris şi publicat, în care, mai direct sau mai indirect, se pot regăsi oameni şi locuri dragi sufletului meu." (Onoarea mea de a fi varvigean, în Doina şi Vasile Dobreanu, Liceul din Subcetate. Prezentare monografică, 2002, p.63))

Cronici TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie este ultima carte publicată de Dumitru Hurubă, în acest an 2004, o carte care întruneşte „texte" apărute de-a lungul timpului în revista România literară, aşa cum autorul precizează la sfârşitul volumului. Publicarea acestor texte în prestigioasa revistă literară amintită este dovada convingătoare că   ele  au fost deja apreciate de critici literari precum Nicolae Manolescu şi Gabriel Dimisianu, conducătorii revistei. Cartea este, alături de   precedentele, un nou „semn al unui biet truditor într-ale literaturii", cum afirmă modest scriitorul însuşi.

Dumitru Hurubă este cunoscut autor de proză satirico-umoristică şi numele său face deja parte din galeria prozatorilor consacraţi în această ramură a literaturii, alături de Vlad Muşatescu, Corneliu Udrea, Valentin Silvestru, Ion Băieşu, urmând „cursul de perfecţionare" după metoda acestora (nota autorului).

Titlulurile unora din cărţile sale, implicit al celei recent publicate, sugerează pe deplin caracteristica fundamentală a prozei sale, umorist -satirică. Este vorba despre: Rezervaţia de zăpăciţi (1995), Carte de colorat mintea (1998), Balamucul, dragostea mea…(2002).

Ceea ce l-a consacrat, aşa cum menţionează, în aceeaşi tonalitate autoironică şi umoristică, în Curriculum vitae autobiografic de la finalul cărţii Scuzaţi că ne-am cunoscut…(2001), a fost concursul de „umor negru", la care a participat „singur", clasându-se pe locul al doilea „cu coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea pe cap coroniţă de spini…"

O astfel de carte, cum este Cronici Tv din vremea zăpăciţilor de tranziţie, se citeşte, se savurează şi – No comment! – se ia aminte. Eventual   se comentează cu un interlocutor imaginar, un Haralampy - prietenul „cronicarului", "psiholog şi psihiatru de familie", care poate recomanda aceeaşi reţetă: evitarea telejurnalelor timp de două săptămâni, „ plimbări în loc cu verdeaţă", „ceai de cucută" şi …"fără scrâşniri din dinţi!".

În atenţia „cronicarului TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie", aşa cum defineşte cu ironie perioada pe care tocmai o traversăm, sunt emisiunile transmise de diferite posturi de televiziune din ţara noastră, realizatorii acestora şi, desigur, invitaţii lor, mai ales demnitari şi analişti politici ( Umilirea demnitarilor, Urecheatul ambasadorilor, Reformele athanisiene, Laptele şi cornul Guvernului), invitaţi la mai-nou numitele „talk-schow-uri" (Cronici şi analişti), evocând cu aleasă preţuire pe Iosif Sava, modelul pe care oamenii de televiziune ar trebui să-l urmeze: „ Iosif Sava era, de fapt, o instituţie în timpul emisiunilor sale; era, de fapt, moderatorul complet – complex, modelul" (Umbra lui Iosif Sava la talk-schow-uri, p.80).

 Atitudinea cetăţenească în faţa unor realităţi reprobabile, exprimată într-o manieră ironică sau umorist-satirică se transformă adesea în indignare exprimată direct, fără menajamente, într-un strigăt de revoltă, atunci, de exemplu, când „cronicarul" se referă la unele texte de aşa-zis „folclor", considerându-le „insipide, hilare, stupide(…)E jale, e ridicol, e bătaie de joc faţă de o tradiţie folclorică frumoasă şi mai rar întâlnită la alte popoare". ( Etno TV, p 29). Găsim în cartea lui Dumitru Hurubă o atitudine demnă, cetăţenescă, o attitudine model, care ne-ar putea onora pe oricare din concetăţenii săi.

Prof. Doina Dobreanu

LYCEUM, nr. 24, an. 2004

 

Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă,

Ed. Humanitas, 2002

 

„Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an. Dar ce lucru formidabil: această explozie mă redă mie însumi întreg." Aceasta este mărturisirea cu care autorul îşi prefaţează succint cartea.

Postfaţa cărţii, semnată de autor, se numeşte Declaraţie de iubire. Gabriel Liiceanu mărturiseşte aici că în această carte este vorba despre oameni dragi pe care i-a întâlnit şi care fac parte din „ edificiul afectiv" al său. „Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. (…) Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori -, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt". Despre asemenea oameni este vorba în carte, cunoscuţi – ca Monica şi Virgil Ierunca, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Henri Wald, Andrei Pleşu, Horia Bernea – sau anonimi, pe care numai iubirea îi poate păstra în amintirea noastră.

„Uşa interzisă" este cartea unei conştiinţe preocupate de raportul sinelui cu lumea, este „ explozia fiinţei" sale, este „veninul strâns" trăind experienţe felurite – regrete, remuşcări, despărţiri de oameni dragi…- şi „leac" de purificare pentru a renaşte.

Gabriel Liiceanu, profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti şi directorul Editurii Humanitas, îşi consemnează cu fidelitate neliniştile fiinţei între   3 mai 2001 şi 2 octombrie 2002. „Cum este cu putinţă jurnalul?" , se întreabă autorul. „Ei bine, jurnalul face direct  ceea ce restul literaturii face printr-o galerie de măşti" (28 mai 2001) Se naşte probabil din dorinţa disperată de a ajunge  la sine fără mască, fără trucaj, fără paiete. (15 mai 2001) „Orice jurnal  este un mod de a pătrunde în viaţă  prin poarta cea mai la îndemână, adică prin poarta care eşti tu însuţi." (29 mai 2002) „ De fiecare dată în viaţa unui om există ceva care cade sub pecetea tainei. Există zone în fiinţa ta pe care nici măcar tu nu trebuie să le atingi şi pe care, dacă nu le poţi trece cu vederea, trebuie să le vizitezi pe furiş şi să uiţi de îndată că ai făcut-o. (…) trebuie să ajungi să oferi celorlalţi partea convenabilă din tine şi să convieţuieşti în taină cu ceea ce nici tu nu poţi accepta. (…)

A trăi înseamnă să poţi supravieţui strivit între două imagini despre tine: a ta şi a celorlalţi. (22 iunie 2002)

Pentru a fi sufleteşte integri, pentru a evita suferinţele sufleteşti din cauza cărora poţi face o „ gripă psihică" , „o piatră la suflet" sau „o ciroză sufletescă",  stări pe care medicii le numesc  depresii,   pentru ca să putem înainta în viaţă, este nevoie de un sistem de iluzii. „…coexistenţa c umanitatea lumii  este posibilă în virtutea sistemului de iluzii: iluzia că trebuie să am un urmaş , că trebuie să dau din coate pentru a a ocupa un loc pe scena lumii, că trebuie să mă bat pentru o idee, că trebuie să am o funcţie, putere şi bani, că trebuie să însemn ceva pentru semenii mei, că gesturile mele pot influenţa sau schimba în vreun fel cursul lumii. Toată viaţa stă şi creşte pe acest sistem ţesut de iluzii."(3 mai 2001)

Nu putem trece cu vederea felul în care autorul vorbeşte despre relaţia omului cu Dumnezeu: „ Cine nu cunoscuse darul lacrimilor, aşadar cine nu putuse scoate din el extrema durere sau bucuria extremă, acela nu-l cunoscuse pe Dumnezeu şi nu cunoscuse iubirea şi avea să iasă din viaţă nefericit, înrăit sufleteşte, zidit în singurătatea lui ca în cel mai rău blestem." (24 mai 2001)

Şi nu în cele din urmă, vorbeşte despre libertate. Citându-l pe Marele Inchizitor, spune că libertatea este un lux pentru cei aleşi şi puţini şi o povară pentru cei mulţi, care le aduce numai necazuri: „ sufletul omului nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decât aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume." Prof. Doina Dobreanu

LYCEUM, nr.22, an. 2004

 

Andrei Pleşu, Despre îngeri,

Editura Humanitas, 2003

Proiectul acestei cărţi a reprezentat pentru autor, aşa cum însuşi mărturiseşte în „Cuvânt înainte", vreme de peste zece ani, începând din   1992, „o formă de supravieţuire intelectuală".

Cartea are două părţi. În prima parte, păstrând tonul discursului didactic, marcat prin oralitate, autorul realizează o „introducere în angelogie", valorificând note ale prelegerilor susţinute în calitate de profesor universitar de filozofia religiilor în faţa studenţilor de la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1991-1997). Partea a doua adânceşte unele teme din prima parte sau deschide teme noi.

A te ocupa de îngeri, precizează autorul, înseamnă a revizita întreaga cultură a lumii. Angelogia i-a preocupat, deopotrivă, pe filozofi, teologi, mistici şi artişti. Se fac dese trimiteri în carte la lucrările acestora: Platon, Filon din Alexandria, Plutarh, Plotin, Toma d'Aquino, Schelling, Dante, Paul Claudel, Dumitru Stăniloaie, Ilie Cleopa etc.

În rezumat, câteva idei despre îngeri:

S-a spus mereu că îngerii sunt „dublul" ceresc al omului. Suntem mereu însoţiţi de „modelul" nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. Şi suntem – sau, în orice caz, ar fi bine să fim – într-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal. Lângă fiecare „este", îngerul aşează un „cum ar trebui să fie". El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine dacă am fi de condiţia lui.( p.28) Îngerul nostru este fiinţa extazului nostru. Îngerul e al tău şi totuşi străin de tine: nu este o umbră, nu face mişcările pe care le faci tu: pentru că este varianta ta îmbunătăţită, mai reală. (p.70-71). Îngerul este un har care însoţeşte omul din momentul lansării lui în lume. ( p.89) Îngerul e prototipul omului său, omul e ecoul îngerului său. ( p. 106). Prezenţa îngerului păzitor este o lege a existenţei noastre spirituale, tot astfel cum gravitaţia este o lege a existenţei noastre fizice.(p.110 ) Îngerul e cerul nostru interior. (p.118) Îngerul „personal" lucrează asupra raţiunii noastre, asupra imaginaţiei noastre, asupra memoriei noastre, ca şi asupra viselor. (p. 119)

Lumea creată e alcătuită din câteva melodii reunite: faptele oamenilor, foşnetul naturii şi cântarea îngerilor. Doar călugării, care ştiu acest lucru, încearcă să fie la înălţimea acestui concert., să con-sune cu armonia sărbătorească a văzutelor şi nevăzutelor. ( p.157)

Andrei Pleşu consideră tema îngerilor o temă recurentă, iar reflecţia despre îngeri "o bună terapeutică pentru combaterea mediocrităţii intelectuale"; orbind despre îngeri putem atinge probleme acute ale lumii contemporane.

Prof. Doina Dobrean

LYCEUM, nr. 21, an. 3003

 

Paulo Coelho, La Râul Piedra am şezut şi am plâns ,

Ed. Humanitas, 2003

 

Pe ultima copertă, cartea este prezentată succint astfel: „La râul Piedra am şezut şi am plâns este un roman încântător, cu o naraţiune poetică transcendentă care reflectă toate tainele dragostei şi ale vieţii."

Plecând de la afirmaţia călugărului Thomas Merton: „A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt şi a descoperi în el scânteia lui Dumnezeu", scriitorul aduce în roman un elogiu iubirii: „ Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de experienţa spirituală". Autorul încearcă să ne convingă de necesitatea permanentă a acestui sentiment care presupune „ un act de abandon total". Pentru a ajunge până la Dumnezeu există formule şi reguli întâlnite în practicile religioase tradiţionale - experienţa comunitară de proslăvire şi rugăciune -, dar „experienţa spirituală este în primul rând o experienţă practică a Iubirii; (…) cine iubeşte învinge lumea."

În roman este vorba despre o poveste de dragoste, care, ca toate poveştile de dragoste, „ne apropie de eternitate şi de esenţa vieţii." Timiditatea împiedică o dragoste adolescentină să înflorească, dar pasiunea nu se stinge în ciuda distanţelor tot mai mari, spaţiale şi temporale, dintre Ei: „El era prietenul meu mai în vârstă, care ştia tot, străbătea lumea, prindea aripi – pe când eu mă străduiam să prind rădăcini." Între timp, ea urmase o facultate, iar el devenise celebru – îndrumător spiritual, cu reputaţia că poate înfăptui miracole. După unsprezece ani, destinul îi apropie pe îndrăgostiţi. Fac împreună o călătorie, care ia sfârşit, după o săptămână, într-un sătuc din Pirineii francezi. În acest timp stau de vorbă despre marile întrebări ale vieţii:   „Maria face începutul unei noi ere a harului. Atunci a început o nouă etapă. Ea este mireasa cosmică, Terra – care i se deschide cerului şi se lasă fertilizată. Atunci, graţie curajului de a-şi accepta propriul destin, ea face cu putinţă ca Dumnezeu să vină pe Pământ. Şi se transformă în Marea Mamă. Ea este chipul feminin al lui Dumnezeu. Ea îşi are propria divinitate." Apa este simbolul chipului feminin al lui Dumnezeu, „e simbolul Puterii femeii, puterea la care nici un bărbat – oricât ar fi el de iluminat sau desăvârşit – nu poate râvni.", „Adevărul există totdeauna acolo unde există credinţă.", „Dumnezeu e acelaşi, chiar dacă poartă o mie de nume; nu-ţi rămâne decât să alegi unul pe care să- L chemi.", „Doar cine e fericit poate da şi altora fericire.", „Cred însă că Dumnezeu, în infinita Lui înţelepciune, a ascuns infernul chiar în mijlocul paradisului. Ca să fim întotdeauna atenţi. Ca nu cumva să dăm uitării stâlpul Asprimii în timp ce trăim bucuria Milostivirii.", „Ca să-l întâlnim pe Dumnezeu, e destul să privim în jurul nostru. Întâlnirea aceasta nu e uşoară. Pe măsură ce Dumnezeu ne face să participăm la misterul său, ne simţim şi mai dezorientaţi. Pentru că el ne cere permanent să ne urmăm visele şi inima.. e greu să facem asta, fiindcă suntem deprinşi să trăim în alt chip. Şi descoperim, spre surprinderea noastră, că Dumnezeu vrea să ne vadă fericiţi, fiindcă El este tatăl.", „Dumnezeu vine pe pământ ca să ne arate puterea noastră. Facem parte din visul Lui şi El vrea să fie un vis fericit. Astfel, dacă   admitem că Dumnezeu ne-a creat pentru fericire, trebuie să admitem că tot ce ne conduce spre tristeţe şi eşec reprezintă vina noastră. Tocmai de aceea continuăm să-l ucidem mereu pe Dumnezeu. Fie pe cruce, în foc, în exil, fie în inima noastră.", „Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin credinţă, El devine şi mai simplu. Şi cu cât devine mai simplu, cu atât mai covârşitoare Îi e prezenţa.","…tot har este să ştii a trăi cu demnitate, în iubirea aproapelui şi în muncă."

Aici, lângă râul Piedra,  cei doi îşi reconsideră relaţia specială dintre ei. Dragostea ei îl salvează şi îl redă viselor sale.

 „Toate poveştile de dragoste au multe în comun. ", o mângâie pe eroină  o străină. „Dragostea rămâne. Doar oamenii se schimbă!" Iubirea revine," sub forma altui bărbat, a unor noi speranţe, a unor noi vise."

 La malul râului Piedra,   Pilar a şezut şi a plâns… Aici şi-a scris povestea pe care a trăit-o, spre a-şi preface" tristeţea în nostalgie, singurătatea în amintiri"; spre a o putea azvârli în Piedra. „Numai atunci ar putea stinge apele ceea ce a scris focul". Prof. Doina Dobreanu

LYCEUM, nr. 20, an. 2003