Profesor
La concursurile de cros,
oină, atletism, volei, fotbal.
💥💥💥
Când eram în clasa a patra, Horia era deja student. Pe fundul geamantanului cu care venea de la Cluj în vacanță, sub haine, era întotdeauna ciocolată amăruie pentru surioara lui care-l aştepta acasă! Atunci am mâncat pentru prima dată ciocolată! Îmi amintesc cu cât drag şi spor adunam cu mama de pe coastă căpşune care urmau a fi duse de tata la Topliţa, unde Horia, venit de la Cluj, era în cantonament, în stațiunea „Bradul”. Horia fusese înfiat când avea 5 ani de un unchi de-al nostru mai înstărit, Mitru Lungului, care nu avea copii. Deși el învăţa foarte bine la şcoală, când a terminat clasa a șaptea şi trebuia să meargă la liceu la Topliţa, unchiul nu a fost de acord, fiindcă el vroia să-l ţină în gospodărie. Tata nici nu a vrut să audă, a vândut un viţel şi cu banii primiţi a plecat la Topliţa împreună cu Horia, au cumpărat tot ce trebuia pentru şcoală: cărţi, caiete, uniformă etc. „Băiatul trebuie să meargă mai departe la şcoală”, spunea tata. Îmi amintesc cât de bucuros venea tata de la şedinţele cu părinţii, fiindcă îl felicitau toţi profesorii, Horia fiind un elev eminent! Atunci, visam şi eu să ajung pe urmele fatelui meu, să-mi pot bucura părinţii!
După terminarea facultăţii s-a întors în satul natal ca profesor de sport, pentru a nu-l lăsa pe unchiul singur la bătrâneţe, chiar dacă pentru şcoală nu l-a ajutat cu nimic! Doina, o să citez ce ai scris tu despre Horia în frumoasa şi emoţionanta ta carte „Surâsul amintirilor":
„Lucreţia a devenit profesoară de matematică la Bistriţa, iar Horia s-a întors în satul natal ca profesor de sport. Horia şi-a îndemnat elevii spre performanţă, prin propiul exemplu, diplomele şi cupele câştigate de profesor şi de elevii săi fiind astăzi mărturie. Mai mult decât atât, a învăţat zeci de generaţii de elevi să-şi preţuiască în primul rând sănătatea, să şi-o întărească, prin cultivarea diferitelor sporturi: schi, fotbal, volei, sanie, oină, baschet, patinaj..."
Mă întreb: oare câţi profesori de sport cultivă în rândul elevilor atâtea tipuri de sport şi toate la nivel înalt, de performanţă la nivel naţional?
💥💥💥
22 octombrie 2010. Amurg rece de toamnă. Între Păraie, cândva un mic cătun
din satul Călnaci, a murit şi ultimul locuitor… În semn de omagiu pentru tăria
sa de a-şi aştepta sfârşitul în locurile aceastea devenite pustii, merg cu
fratele meu să rostim o rugăciune în ultima seară de priveghi, alături de
copiii săi, colegi de şcoală şi prieteni.
Trecând de şcoala din Călnaci, ne abatem imediat la stânga din drumul
principal alăturat pârâului ce se furişează printre dealuri înalte spre Mureş.
Urcăm dealul, mergând, aşa cum ni s-a spus, pe urme de căruţă, spre a ajunge la
casa Dintre Pâraie, singura de altefel în aceste locuri singuratice.
În cale ne apar câteva vechi cruci de piatră, pe care intemperiile unui şir
lung de ani au şters literele dăltuite. Au rămas mărturie a unui mic cimitir,
triste repere existenţiale dintr-o altă vreme. Aici s-au mutat, pe rând, o
parte dintre cei trăitori cândva în cătunul numit Între Pâraie.
Urcuşul pieptiş te face să te opreşti din când în când. E bun prilej de a
admira privelişti montane monumentale şi de a trăi clipe de încântare. Casele
se înşiruie în susul şi în josul văii Călnaciului până în depărtare. Dealurile
Saştiului, pleşuve, acoperite doar cu resturi de vegetaţie pârjolită de bruma
din nopţile precedente, par triste, austere, neprietenoase. Luna se înalţă pe
cerul sticlos şi rece, presărat cu pale sclipiri fugare. Boarea pâlcului de
pădure Dintre Pâraie ne transmite fiori reci. Cenuşiul vegetaţiei terestre este
tuşat ici şi colo de verdele bătrânilor brazi, de galbenul-ruginiu al frunzişulul
rar al celorlalte specii de copaci.
Drumul traversează o pârloagă, un pământ rămas necultivat, cu ierburi în
descompunere. Gospodarii care îl lucrau cu drag şi cu speranţă, care aveau pe
aici felurite holde, culturi de porumb şi cartofi, inişti şi cânepişti, s-au
mutat sub câte o cruce, iar copiii lor au plecat în lume… Totul este altfel
acum, totul a ieşit şi pe aici din rostul vieţii de altădată.
Şi ultima casă Dintre Pâraie va rămâne de azi înainte pustie! Poate se vor
mai întâlni aici copiii şi nepoţii, în vreo vacanţă, cuprinşi de nostalgia
vremurilor copilăriei, de dorul de părinţi, de atmosfera patriarhală a casei
părinteşti, de linişte şi aer pur.
Casa Dintre Păraie este acum îndoleiată: ultimul ei stâlp de nădejde s-a
prăbuşit. Tristeţea, durerea şi jalea te întâmpină în prag: o tristeţe care
ne-o picură în suflet clipocitul molcom al pârăului din vale şi freamătul rece
al brazilor din preajmă, durerea care a încercănat privirile celor dragi şi
le-a ofilit zîmbetul pe buze, jalea unei gospodării în agonie.
Ne întâmpină, semeaţă, casa înfiptă în coasta dealului, o casă tipic ţărănească
tradiţională, construită din lemn, cu târnaţ şi cu două încăperi spaţioase: casa
de locuit şi casa dinainte.
Nu am mai fost aici niciodată, deşi îmi propusesem să o caut în vară pe mătuşa Iulia…Am ratat ocazia de a ascuta poveşti de demult şi spun acest lucru cu mare regret. Recunosc casa pe care o descoperisem într-o fotografie veche din anul 1944, cu nuntaşi din tot satul, veniţi să petreacă la nunta lui Petru Urzică şi a Iuliei Dandu, tineri frumoşi, harnici şi vrednici, care, statorniciţi Între Pâraie, au însufleţit, au umanizat şi înnobilat acest colţ de plai, împreună cu vecinii lor.
Aceşti oameni, care şi-au întemeiat viaţa pe legile nescrise ale tradiţiei şi pe învăţăturile din cartea sfântă, şi-au crescut cei patru copii în spiritul bunului simţ şi al respectului, al cinstei şi onoarei, al omeniei şi al muncii, al iubirii faţă de neam, de ţară şi faţă de Dumnezeu, cu credinţa în puterea rugăciunii, cultivându-le în acest fel virtuţi alese. Şi-au călăuzit copiii spre învăţătură, susţinându-i în şcoli prin munca lor jertfelnică. Lucreţia a devenit profesoară de matematică în Bistriţa, iar Horia s-a întors în satul natal ca profesor de sport. Horia şi-a îndemnat elevii spre performanţă, prin propriul exemplu, diplomele şi cupele câştigate de profesor şi de elevii săi fiind astăzi mărturie. Mai mult decât atât, a învăţat zeci de generaţii de elevi să-şi preţuiască în primul rând sănătatea, să şi-o întărească, prin cultivarea diferitelor sporturi: schi, fotbal, volei, oină, sanie, baschet, patinaj…
Iulia Urzică, îmbrăcată în cele mai frumoase haine ale ei păstrate cu grijă
din tinereţe, cu un autentic costum popular din zonă, cu cămaşă ornamentată
prin migăloase cusături şi cu prigitoare, se odihneşte pe catafalc, aşteptâd plecarea
pe ultimul său drum, acolo unde soţul ei o aşteaptă de 20 de ani…
Îmi rotesc privirea de jur-împrejurul încăperii… Văd obiecte vechi, bine
întreţinute, lucruri preţioase pentru mătuşa Iulia, prin încărcătura afectivă
pe care o poartă: lampa din tavan, mobila din lemn cu dulapurile care asigură
în interior un microclimat corespunzător pentru pânzeturile, hainele şi
covoarele păstrate, dându-le încă prospeţimea miresmei de brad. Peretele din
fundal este împodobit cu un covor din lână, cu motive florale stilizate, alese
în ţesătură de mâinile harnice ale mamei sale cu foarte multe zeci de ani în
urmă.
Mătuşa Iulia trăia de mulţi ani singură în casa ei străjuită de dealuri, în
locul acesta devenit pustiu. Dintre vecinii săi a rămas doar pădurea. Copiii îi
purtau de grijă atât cât puteau, dar nădejdea ei era în Dumnezeu. Casa ei era
plină de atâtea amintiri! Aici se născuse, aici copilărise, aici îşi întemeiase
o familie, aici îşi crescuse copiii, aici îi erau toate amintirile… În vremea
celor două războaie mondiale, timp de câteva săptămâni, aici, la casele Dintre
Pâraie, resfirate de-a lungul firicelului plăpând de apă şi ocrotite de pădurea
din preajmă, s-au refugiat din calea frontului mulţi varvigeni, cu copiii şi
animalele lor şi cu o brumă de alimente şi haine înghesuite în căruţe.
Casa, umanizată de prezenţa mătuşii timp de 87 de ani devenise universul
său. Împreună formau un tot unitar, o lume…
Cu fiecare om ca mătuşa Iulia care pleacă suntem mai săraci în statornicie,
în demnitate, în cumpătare, întru însăşi fiinţa noastră.
Doina Dobreanu
Text publicat în cartea
SURÂSUL AMINTIRILOR,
2011
💥💥💥
