Text publicat în cartea
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,
vol. 2, 2014, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU
„Numele meu este Laczko-Cotfas
Gheorghe, dar în comună sunt cunoscut ca Domnu’ Gicu, al lui Andrei Cotfas.
M-am născut în 1942, la 6 februarie, în familia învăţătorilor Andrei și
Maria-Floarea. Am fost trei copii la părinţi: Cornelia-Paula, Ortansa şi eu.”Pe
părinții dvs. i-am cunoscut foarte bine, în ipostază de dascăli, în ultima
perioadă a activității lor didactice, dar și ca buni vecini, oameni deschiși,
prietenoși, gata oricând să dăruiască o vorbă de încurajare și de mângâiere, un
sfat bun. Mama, fiică de preot, cu o educație aleasă, era o „doamnă”, nu doar
prin profesie, ci și prin vorbă, ținută, comportare, atitudine exemplare. Tata
era recunoscut ca profesor sever, autoritar, acordând o atenție deosebită
laturii educative a învățării. Pentru comuna noastră, El a rămas o legendă. Cu
toate că meritele domniei sale au fost recunoscute și sunt de neuitat, consider
că trebuie să amintim copiilor și tinerilor de astăzi și celor care vor veni
cine a fost profesorul Andrei Cotfas, al cărui nume îl poartă una din străzile
din localitate.
„Domnul Andrei Cotfas, profesorul de ştiinţe naturale, a încercat să ne
insufle prin toate mijloacele posibile dragostea faţă de natură, învăţându-ne
să o protejăm şi să o respectăm, să o utilizăm în folosul nostru. De asemenea,
încerca să insufle elevilor dragostea pentru învăţătură, pentru ridicarea
nivelului lor de pregătire, fapt materializat şi prin înfiinţarea liceului din
comună, la care au început să studieze mulţi copii din localitate și din
împrejurimi, printre care şi eu (1957-1958), fiind singurul liceu din zonă în
vremea aceea. Profesorul acesta ducea o asiduă muncă şi cu părinţii copiilor,
spre a-i lămuri să-i dea mai departe la şcoală pentru continuarea studiilor,
„pentru luminare”, aşa cum a făcut şi cu părinţii mei. Merită
un bust în faţa şcolii!”
Este afirmația unei foste eleve, astăzi inginer pensionar. Și nu este singura.
Ce
datorați dvs. părinților, domnule profesor?
Laczko-CotfasGheorghe: Părinților mei le datorez
foarte multe: viața, educația religioasă, sfaturile de comportare civilizată
acasă, la școală cu profesorii și colegii, în societate. Îmi spuneau: „Cum te
vei comporta și vei respecta pe cei din jur, așa se vor comporta și ei cu tine
și așa te vor respecta”, „Încearcă să nu le greșești, pentru a nu fi obligat să
ceri iertare”, „Dacă cineva îți arată greșeli sau defecte, să îi mulțumești
pentru că vrea îndreptarea lor, îți vrea binele”, „ferește-te de cei care te
lingușesc, aceștia îți doresc pierzanea”.
Înv. Maria-Floarea Cotfas
Săptămânal, tata și mama îmi
povesteau întâmplări cu tâlc din viața lor sau a cunoștințelor lor,
spunându-mi: „Cel inteligent învață din greșelile altora, cel mediocru învață
din greșelile sale și cel necugetat nu învață nici din greșelile sale” sau „Un
om prevenit valorează cât doi”.
Părinții mei m-au învățat să
iubesc viețuitoarele din curte și să le îngrijesc, să sădesc pomi fructiferi,
să-mi iubesc părinții, bunicii, surorile, satul natal cu împrejurimile sale și
țara mea.
Mama mi-a cultivat modestia,
mila, bunătatea, blândețea, trăsături pe care le întruchipa și dânsa, iar tata,
demnitatea, simțul onoarei, respectul pentru oamenii cinstiți, harnici și de
cuvânt, buni, exigenți cu ei înșiși și cu cei din jur, care se comportă
civilizat, au mult simț, sunt de ajutor la nevoie, oricât de simpli și modești
ar fi; tata m-a învățat și să mă feresc de clevetitori, lingușitori și
îngâmfați – Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul! - , intriganți,
bețivani, cartofori, desfrânați, fără cuvânt și onoare, mincinoși, invidioși,
foarte zgârciți, de cei care folosesc cuvinte triviale; de asemenea, să-i iert
pe cei ce mi-au greșit, dar să nu uit și să mă feresc de ei.
Doina Dobreanu: Nu
am vorbit niciodată despre bunici… Bunicul patern a fost Gheorghe Cotfas; îi
purtați numele… Ce ne povestiți despre bunici? I-ați cunoscut? Ce amintiri le păstrați?
Laczko-CotfasGheorghe: Pe bunicii paterni, Gheorghe și
Ecaterina Cotfas nu i-am cunoscut, deoarece erau decedați în momentul nașterii
mele. Din cele relatate de mama, care a cunoscut-o doar pe bunica Ecaterina,
știu că era originară din Ditrău, că era de aceeași factură psihică cu mama,
adică bună și blândă, ceea ce a făcut ca ele să se iubească și să se respecte
mult. Mama a regretat mult moartea bunicii, survenită după un an de la venirea ei
la Subcetate, cauza fiind o veche boală cardiacă.
Vecina Ioana, soția lui Gheorghe
Dobrean, al lui Vărzar, îmi spunea că bunica era harnică și curată, că îngrijea
cu deosebită plăcere animalele din curte și grădina de legume.
Despre bunicul Gheorghe, tata îmi
spunea că era un agricultor priceput, harnic și prosper. De aceea era respectat
de cetățenii comunei Subcetate care l-au ales în mai multe rânduri consilier
comunal și primar. Era exigent cu el însuși și cu cei apropiați lui.
Pe bunicii materni, Cornel și Ana
Măerușan, i-am cunoscut bine. Bunica Ana, fiica preotului din Crisbav, județul
Brașov, absolvise, după ciclul elementar, Școala germană de menaj din Brașov,
apoi s-a căsătorit cu bunicul Cornel. Era o fire autoritară, conducând cu
pricepere toată gospodăria, crescându-și cu iubire cele două fiice, pe
Maria-Floarea, mama mea, și pe Hortensia.
Bunicul Cornel era al optulea
copil al preotului ortodox Alexandru Măerușan și al Mariei, ambii din Măeruș.
De la absolvirea Facultății de Teologie din Sibiu și pănă la deces, în 1972,
bunicul a slujit ca preot în comuna Crisbav, cu bunătate și blândețe, insuflând
credința ortodoxă. Era un om deosebit, cultivat și citea mult în română, maghiară
și germană. S-a străduit să-i obișnuiască pe români să conviețuiască în armonie
cu maghiarii romano-catolici. Își ajuta consătenii în situații diferite, fără a
pretinde răsplată și de aceea era mult apreciat, stimat și iubit de toți. A
învățat să prepare diferite medicamente și ceaiuri pentru arsuri, răni, dureri
de stomac, tuse, folosind miere din stupina proprie, dăruind miere gratuit
celor bolnavi sau în convalescență. La înmormântarea bunicului a participat
foarte multă lume, din Crisbav și din comunele învecinate, slujind zece preoți,
ortodocși, romano-catolici și reformați, arătându-și în acest fel prețuirea
pentru cel care a fost prietenul lor, preotul Cornel Măerușan.
Îi iubeam mult pe bunicii mei
materni, iubitori, buni, plăcuți la vorbă, înțelepți și le păstrez o amintire
foarte plăcută. Am petrecut în casa lor multe minunate și de neuitat vacanțe de
vară în vremea copilăriei, împreună cu mama și cu surorile mele Cornelia și Tenzica
(Hortensia). Amintirile acelor vremuri de vis, ca și amintirile legate de
părinții, surorile și copiii mei sunt un balsam al bătrăneții și neputințelor
mele.
Doina Dobreanu: Descriați
în monografia liceului despre condițiile în care ați învățat primele
clase: „Clasele I-IV, le-am urmat sub îndrumarea învăţătoarei Paulina Suciu, în
clădirea Căminului Cultural, a cărui sală de spectacole fusese compartimentată
în săli de clasă. La această soluţie se recursese pentru a putea demara
lucrările de construire a noii şcoli, pe amplasamentul celei vechi. Printre animatorii
acestei realizări era şi tatăl meu, care a însufleţit oamenii din comună de a
face un mare efort învestit în această lucrare, sprijiniţi fiind şi de stat.”
Nu-mi pot imagina cum s-au rezolvat problemele legate de compartimentarea
spațiului, de încălzire, izolare fonică, disciplină…, cum se putea face carte
în asemenea condiții, cu toți elevii adunați într-o încăpere…
Laczko-CotfasGheorghe: Se făcea carte de bună calitate
chiar în acele condiții, fiind o liniște deplină la ore. Eram 42 de elevi în
clasă, dar învățătorii și profesorii au știut să impună școlarilor disciplina
și dorința de studiu. Copiii erau cuminți și sârguincioși la școală, apoi erau
urmăriți cu atenție de părinți acasă. Lecturile particulare din vacanțe ne
completau cunoștințele primite în clasă și cele dobândite prin studiu
individual.
Doina Dobreanu: Neobișnuite
au fost condițiile în care ați învățat carte la Subcetate și în continuare: „Odată cu începerea clasei a V-a, în anul
1952, am intrat în noua clădire a şcolii care avea doar parterul terminat
şi, alături
de colegi, în pauze şi în timpul liber ajutam, pe măsura puterilor, la
continuarea construcţiei clădirii viitorului liceu, cărând sau descărcând
cărămizi, cernând nisip, făcând mortar. Este bine ca elevii de azi şi cei de
mâine să ştie că în clădirea liceului nostru din Subcetate, care atunci era un
unicat prin mărimea şi frumuseţea ei în zona Topliţei, este zidită o parte din
viaţa, sufletul şi speranţa bunicilor şi părinţilor lor, care, printr-o muncă
foarte grea, au săpat sute de metri cub de pământ pentru fundaţie, au adus
cantităţi enorme de piatră de construcţie din împrejurimi, au adus cu carele
lor mici sute de tone de nisip, var şi ciment, au ajutat, hrănit şi adăpostit
gratuit, ani de zile, meşteri străini care lucrau la construcţie, făcând
acestea cu toată dăruirea şi dragostea pentru ca tinerii – chiar şi cei cu
posibilităţi materiale foarte mici - să poată urma liceul din sânul familiei,
cu cheltuieli infime.”
Cum
credeți că ar trebui să aprecieze cei de astăzi efortul unei întregi comunități
și a atâtor generații de a avea școala modernă de astăzi?
Cum
vedeți viitorul acestui liceu rural care, iacă, a ființat peste o jumătate de
veac, în condițiile în care natalitatea scade la nivel de localitate, tinerii
pleacă și puțini se întorc acasă?
Laczko-CotfasGheorghe: Locuitorii de astăzi ai comunei
Subcetate ar trebui să cunoască efortul mare, demn de admirat și dăruirea cu
care întreaga comunitate a muncit pentru a construi și avea școala modernă de
astăzi; ar trebui să păstreze cu grijă zestrea lăsată de înaintașii noștri
pentru ca ei să aibă condiții optime de învățătură. Elevii de astăzi ar trebui
să nu aibă altă grijă decât să studieze serios, cu toată dăruirea pentru a se
realiza în viață, așa cum au făcut atâtea generații de absolvenți ai Liceului
din Subcetate și să înalțe prestigiul acestuia, încât cei ce vor veni după ei
să fie mândri că studiază în acest liceu.
Doresc din tot sufletul ca liceul
nostru să prospere în viitor, să obțină cât mai multe locuri fruntașe la
olimpiadele școlare și la concursurile sportive, note cât mai mari la examenul
de bacalaureat, foarte mulți absolvenți de liceu să acceadă în facultăți de
prestigiu, pe care să le absolve cu brio, devenind specialiști de marcă pe plan
intern și internațional, de care să fim mândri.
Această dorință se sprijină pe
faptul că liceul nostru are o dotare remarcabilă, condiții optime de studiu,
învățători și profesori tineri, bine pregătiți profesional, care își dau
silința să asigure o bună pregătire elevilor școlii noastre.
Doresc ca în viitor liceul nostru
să devină un liceu model pentru liceele din zonă și județ.
Doina Dobreanu: Desigur,
a face un lucru cu plăcere ne motivează să perseverăm, să continuăm. Cum a
devenit munca, exercițiul matematic o plăcere, apoi studiul științelor
matematice o pasiune, un țel, un mod de existență? Ce oameni v-au marcat
formarea, v-au fost modele?
Laczko-CotfasGheorghe: Am simțit de mic că făceam foarte
ușor calculele matematice și că rezolvam cu plăcere problemele, mai ales pe
cele dificile, având o mare satisfacție când găseam soluția unei probleme ce
îmi dădea bătăi de cap. Pe măsură ce creșteam, conștientizam că studiul
matematicii este calea mea de urmat, mai ales că acest studiu era plin de
satisfacții și astfel, după absolvirea liceului, am urmat cursurile Facultății
de Matematică de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde am avut
profesori excepționali, pe care îi stimam și îi iubeam pentru modul riguros și
elegant în care predau matematicile și ne ajutau să pătrundem în lumea minunată
a matematicii moderne. Dintre personalitățile care mi-au marcat formarea și
mi-au fost modele pentru viață au fost profesorii universitari Nicolae
Gheorghiu, Ioan Grindei, Cornel Munteanu, Dana Bejan, Ilie Popa, David Rimer,
Corina Raișer, Constantin Cazacu, Margareta Țibu, Victor Nadolschi, Emil
Rotaru, Victor Negoescu, Alexandru Triandolf.
Am avut ocazia să-l cunosc la Iași,
cu ocazia unei conferințe, pe Profesorul Universitar Alexandru Myller, care
avea atunci 82 de ani și care fusese profesorul universitarilor anterior amintiți.
Toți se comportau amabil și curtenitor cu cel ce era o legendă a Universității
ieșene. La acea conferință, profesorul Myller a prezentat elegant, atractiv și
frumos viața și activitatea științifică a lui Arhimede.
Doina Dobreanu: Ne
regăsim mereu în locul copilăriei, cu atât mai mult când acolo ne sunt și
rădăcinile… După absolvirea Școlii Normale din Blaj, primul între cei 85 de
candidați la examenul final, Andrei Cotfas, tatăl dvs., s-a întors acasă.
Aceeași decizie ați luat-o și dvs, ca absolvent de nota zece al Facultății de Matematică
din Iași. Pare derizoriu pentru cei mai mulți tineri de astăzi… Dar, tatăl
dumneavoastră a ctitorit o școală, cu multă strădanie și multe sacrificii, o
școală a cărei eficiență trebuia să fie asigurată de un colectiv didactic
destoinic, format din oameni foarte bine pregătiți. În clădirea inaugurată în
1955 s-a înființat tot atunci primul liceu din zona Topliței. Ați făcut parte
din prima generație de liceeni ai acestei școli, ați fost apoi, ca profesor de
matematică, timp de câteva decenii, începând din 1962, unul dintre pionii
importanți ai acestei școli.
Cum
ați explica tinerilor de astăzi hotărârea de a vă întoarce acasă?
Victoria Carazan, studentă
Gheorghe Laczko-Cotfas, student
Laczko-CotfasGheorghe: Părinții mei au fost cei care
m-au sfătuit ca la absolvirea facultății să revin în comuna natală, pentru a fi
împreună și a ne putea ajuta reciproc, și pentru a-i învăța matematică pe
copiii din comuna noastră, fapt pe care l-am făcut, pe măsura forțelor mele
modeste, în cei 37 de ani de activitate ca profesor de matematică.
Doina Dobreanu: Dragostea
pentru studiul matematicii ați transmis-o multora dintre elevii dvs. Ați fost
și profesorul meu de matematică. Eu sunt de părere că cea mai mare bucurie o
are omul atunci când poate dărui cu drag din ceea ce are, din ceea ce știe. În
acest sens, nu puteți fi decât un om mulțumit, împlinit, cred eu, pentru că a
vă împărtăși cunoștințele cu drag, cu mărinimie, a devenit un adevărat crez, o
permanentă sursă de bucurie.
Laczko-CotfasGheorghe: Așa este.
Doina Dobreanu: Ați
fost, rând pe rând, mentorul atâtor discipoli, care, având, astfel, un start
bun, au urcat pe înalte culmi ale cunoașterii. Fiți sigur că fiecare recunoaște
rolul pe care l-ați avut în devenirea lui. Amintesc doar mărturisirea
Profesorului Universitar Dr. Nicolae Cotfas:
„Decisivă pentru viitorul meu matematic a fost
şansa de a face matematica cu domnul profesor Gheorghe Cotfas (Gicu Cotfas, cum
ii spuneam noi). M-a invitat cu generozitate acasă şi mi-a vorbit mult despre
matematică şi matematicieni. Am fost fascinat de biblioteca d-lui profesor,
rămasă un adevărat templu pentru mine până la terminarea liceului. Problemele
suplimentare, primite ca temă pentru o săptămână, le terminam în 1- 2 zile.
După fiecare vizită la domnul profesor plecam cu o grămadă de cărţi împrumutate
pentru că nu reuşeam să mă decid pe care să le aleg. Îi sunt recunoscător
domnului profesor şi pentru numeroasele cărţi oferite cadou cu dedicaţii
provocatoare – „pentru viitorul mare matematician” - care mi-au stimulat
imaginaţia şi m-au făcut să visez la lucruri ieşite din comun.” Vă las pe dumneavoastră să ne vorbiți
despre elevii dvs.
Laczko-CotfasGheorghe: Am fost fericit ca profesor de
matematică pentru că făceam zilnic ceea ce îmi plăcea și pentru că am avut
elevi excepționali, dotați pentru matematică. Este vorba despre universitarii
Ioan Roșca, Nicolae Cotfas, Pavel Mureșan, Daniel-Tudor Cotfas, Petru-Adrian
Cotfas, profesorii de liceu Ioan Țifrea, Livia Țifrea, Vasile Dobrean, Dumitru
Cotfas, inginerii Dan Cotfas, Daniel Dițu și alții.
Doina Dobreanu: Să
nu uităm că i-ați avut elevi și pe proprii copii. Cum ați decis ca ei să urmeze
cursurile liceului din Subcetate?
Laczko-CotfasGheorghe: Am decis, împreună cu soția și
copiii noștri, Antoniu și Artemiza-Iulia, ca ei să urmeze cursurile
liceale la Liceul din Subcetate, pentru a prelungi școlarizarea lor în mijlocul
familiei și pentru a supraveghea zi de zi pregătirea și educația lor, dar și
pentru că am avut încredere în calitatea pregătirii oferite de profesorii
colegi. Ca urmare, ei au promovat bine examenul de bacalaureat și au fost
admiși la facultățile dorite, pe care le-au absolvit cu bine.
Antoniu Laczko-Cotfas, la absolvirea liceului
Artemiza Laczko-Cotfas, la absolvirea liceului
Cu această ocazie, îmi exprim
recunoștința față de profesorii: Ionela Popa, Doinița Dobrean, Vasile Dobrean,
Lucian Popa, Ioan Cutlac, Daniela Dobrean, Keresztes Ana-Maria, care au
asigurat o pregătire temeinică elevilor lor.
Doina Dobreanu: Există
regretul întoarcerii acasă?
Laczko-CotfasGheorghe: Categoric, nu. Aici, în satul
natal, m-am căsătorit și am decis cu soția mea să locuim, în casa mea
părintească cu atâtea amintiri, împreună cu părinții mei; aici ne-am crescut
cei doi copii, aici am avut posibilitatea să ne dedicăm cu pasiune profesiei
alese, lucrând împreună cu soția mea la aceeași școală. Aici am găsit tot ceea
ce era necesar pentru a ne împlini familial și profesional.
Doina Dobreanu: Ne-am
putea întreba cum ați reușit, atât tatăl, cât și dumneavoastră să fiți atât de
convingători în a vă determina soțiile să se împământenească la Subcetate.
Ne
ajută doamna profesoară Victoria
Laczko-Cotfas să răspundem la această întrebare prin mărturisirea făcută
cândva: „Dragostea pentru meseria aleasă, frumuseţea acestor meleaguri de munte
şi nu în cele din urmă faptul că am găsit aici un om cu un suflet blând şi bun
cu care m-am căsătorit, profesorul de matematică Gheorghe Laczko-Cotfas, m-au determinat
să mă stabilesc definitiv la Subcetate.”
Vă
mulțumim, domnule profesor, pentru bunăvoința de a ne permite să intrăm în
povestea vieții dumneavoastre. Vă dorim multă sănătate, condiție esențială
pentru a vă putea bucura în continuare de pasiunea care v-a făcut viața
frumoasă: matematica.
Profesorul Gheorghe Laczko-Cotfas,
la întâlnirea de 40 de ani a primei promoții a liceului din Subcetate, 1965-2005
💢💢💢
Profesoară la Subcetate în anii:
1972-1979
Text publicat în :
Grupul Şcolar „Miron Cristea” şi Asociaţia Culturală „Dobreanu”,
Liceul din Subcetate, la 50 de ani.
Coordonatori: Prof. Vasile Dobreanu şi Prof. Doina Dobreanu,
F&F Gheorgheni, 2011, pp.57-59
Victoria
Carazan, absolventă a Facultăţii de Biologie de la Universitatea
„Al.I.Cuza” din Iaşi, a ajuns prin repartiţie guvernamentală profesoară la Liceul din comuna
Subcetate. Aici a funcţionat 7 ani, timp în care a predat, pe lângă agricultură
şi biologie, şi ore de chimie, limba franceză, istorie, desen. S-a transferat
apoi la Şcoala Generală din Hodoşa, unde şi-a încheiat cariera didactică. A obţinut
gradul didactic I în anul 1989 cu lucrarea „Principalii paraziţi la
animalele din zona Topliţa”.
Despre
legătura permanentă cu localitatea Subcetate şi despre relaţia cu profesiunea
de dascăl, doamna profesoară Victoria Laczko-Cotfas ne mărturiseşte
următoarele: „Dragostea pentru meseria aleasă, frumuseţea acestor meleaguri de
munte şi în cele din urmă faptul că am găsit aici un om cu un suflet blând şi
bun cu care m-am căsătorit, profesorul de matematică Gheorghe Laczko-Cotfas,
m-au determinat să mă stabilesc definitiv la Subcetate.
Meseria
de profesor implică multă dăruire de sine, pasiune, competenţă şi foarte multe
sacrificii. Însă, în pofida tuturor dificultăţilor, tot mai înclin să cred că e
o profesie ce mi-a adus satisfacţii spirituale mai multe decât oricare alta din
lumea afacerilor. Am ales această profesie pentru că am fost fascinată de ea de
pe vremea când eram elevă, considerând că îţi dă ocazia din plin să-ţi
foloseşti imaginaţia şi să-i stimulezi şi pe alţii; apoi, în vremea copilăriei
mele, profesorii erau unii dintre cei mai reputaţi oameni din societate, un
exemplu…. Meseria de profesor este unică: e umană; lucrezi cu tineri. E minunat
să fii în compania tinerilor, să-i vezi cum cresc, cum progresează, devenind
mai capabili, mai eficienţi în această lume… Cei care predau se dăruiesc
altora. Eu am predat cu speranţa că lumea va deveni mai bună. Profesorii pun
temelia instruirii fiecărui individ. Până şi cei mai buni profesori de la cele
mai prestigioase universităţi, toate personalităţile din sectorul public sau
privat datorează „ceva” foştilor învăţători şi profesori.
Entuziasmul
m-a ajutat să depăşesc problemele pe care le-am întâmpinat în primii ani. Am
căutat să sădesc în sufletele elevilor mei dragostea pentru frumuseţile
naturii, interesul pentru ocrotirea naturii în toată deplinătatea ei
(vegetaţie, faună, ecosisteme) şi am exemplificat acestea cu ocazia excursiilor
din împrejurimile localităţii.
A
preda înseamnă în primul rând a iubi, astfel ca învăţătura să se facă cu
plăcere, nu din obligaţie. Am alcătuit un bogat material didactic intuitiv la
care au fost antrenaţi şi elevii, completând astfel zestrea didactică a şcolii,
facilitând desfăşurarea procesului didactic şi incitând curiozitatea elevilor.
Astăzi,
profesorii dedicaţi muncii lor sisifice se străduiesc să le insufle elevilor
valori morale şi să-i instruiască, în ciuda faptului că nu li se acordă
respectul, recunoaşterea şi remuneraţia cuvenite acestei nobile profesii. Nu e
de mirare că mulţi profesori se îmbolnăvesc din cauza stresului, se epuizează
prematur şi suferă de depresie şi surmenaj.
Cu toate dificultăţile
inerente acestei profesii, am îndeplinit-o cu multă dragoste şi dăruire. Deşi
nu am predat în acest liceu decât şapte ani, am trăit mereu în atmosfera şcolii
prin prezenţa directă în colectivul didactic a soţului meu şi prin intermediul
celor doi copii ai noştri care au absolvit Liceul din Subcetate. Copiii mei
poartă profesorilor care i-au instruit şi educat toată stima şi respectul
cuvenit”.
Laczko-Cotfas Gheorghe, Elev și profesor la Subcetate, în Doina
Dobreanu, Vasile Dobreanu, Liceul din
Subcetate, județul Harghita. Prezentare monografică: 1956-1958;1961-2002,
Editura Scoruș, 2002, p. 61-62 Ana Dobre, Dascălilor mei, sinceră recunoștință, în op. Cit., p.64-65 Nicolae Cotfas, Prof. Univ.Dr,
în Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, La
obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate, Editura Cezara, 2013, p. 38-39
