Pioasă recunoștință Doamnei învățătoare!

Laura URZICĂ, învățător emerit

(1909-1997, Subcetate)

     In memoriam

    Moto:  
           Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără de viață, dar educatorul creează un chip viu. Uitându-se la el, se bucură și oamenii, se bucură și Dumnezeu. (Sfântul Ioan Gură de Aur, 347-407)

„Învățătorul? Ce-i învățătorul? E-o lumină,
Ruptă din Rai, menită să vegheze,
În codrul ăstei lumi este un pom...
Crește copii...din prunc, el face OM!”

Originară din localitatea Subcetate, Laura Urzică, la fel ca alți tineri din Subcetate - Paulina Urzică, Lucreţia Suciu, Andrei Cotfas, Gavrilă Urzică - au plecat din Subcetate să studieze la Şcoala Normală din Blaj, în acea atmosferă sobră şi severă de învăţătură şi spiritualitate. Deveniți învățători, s-au întors în localitatea natală și au fost pentru şcolarii pe care i-au călăuzit exemple de modestie, blândeţe, generozitate, severitate afectuoasă, seriozitate, învăţătură temeinică, calm, curaj, energie, tenacitate, altruism…

Doamna Laura Urzică a desfăşurat întreaga activitate didactică în localitatea sa natală: o carieră de dascăl la Subcetate, 1935-1965.

I-am regăsit chipul în câteva fotografii de grup descoperite in localitate:

 Grup de tineri (studenți, elevi ) în vacanță la Subcetate (1935, aprox.) 

Laura Urzică - în rândul din față, penultima (în costum tradițional)

 

1931, Cerc pedagogic la Școala din satul Filpea

 1964, Teatru sătesc: Cu oiștea în gard

Laura Urzică - penultima din primul rând, în costum tradițional

Pentru activitate îndelungată și merite deosebite, precum și pentru contribuția adusă în dezvoltarea învățământului de cultură generală și a învățământului profesional și tehnic, se conferă doamnei Urzică Laura, învățător la Școala medie Subcetate Toplița, titlul de Învățător Emerit al Republicii Populare Romîne, în 1964.

    A rămas în memoria celor care au cunoscut-o astfel:

„Era învăţătoare insistentă, aparent severă, care punea accent pe aritmetică, în special”. (2002, Sandu Ioan, învăţător şi profesor de matematică în aceeaşi localitate în anii ’50)

„Laura Urzică mi-a rămas în memorie pentru rigoarea, dârzenia şi corectitudinea pe care ni le-au transmis nouă, elevilor”. (Ana Dobre, inginer)

„Nu cred că greșesc dacă afirm că învățătorul este cea mai importantă persoană în educarea copilului, el fiind cel care pune bazele personalității elevului. De aceea, el trebuie sa fie o persoană sufletistă, cu dragoste pentru copii, așa cum spunea savantul geograf și pedagogul creștin Simion Mehedinți:  numai un iubitor de copii poate fi și un bun învățător.

Din momentul în care am pășit în clasa unde, împreună cu colegii mei am cunoscut-o pe Doamna înv. Laura Urzică/Marcu - despre care se spunea ca este un dascăl foarte autoritar - mi-am dat seama de afecțiunea pe care o avea pentru noi, niște mici suflețele care pătrundeau stingher în universul școlar.

De la început ne-a explicat cât de important este ca noi să fim atenți și ascultători, să învățăm împreună și să nu ne sfiim să întrebăm atunci când nu înțelegem ceva din cele predate la clasă, iar în cursul anului a lucrat cu noi, uneori purtându-ne mânuța pentru a ne forma o scriere caligrafică și corectă.

Nu după mult timp, ne-am dat cu toții seama ca este o iubitoare a sufletului copilului, un om bun, fără însă să renunțe la disciplina normală ce trebuia păstrată în clasă, iar folosirea, uneori, a unui ton mai autoritar, care ne aducea cu picioarele pe pământ, nu însemna în niciun caz o severitate excesivă.

Peste ani, fiind elev în clase mai mari, am putut să înțeleg că a fost un dascăl drept în apreciere, care ne-a tratat pe toți elevii din clasă cu respect, formând din noi un mic colectiv care ne îndrăgeam învățătoarea. Acum pot spune sincer că am avut în persoana Doamnei învățătoare Laura Urzică/Marcu un dascăl care și-a făcut munca cu dăruire, pasiune și tact pedagogic, care ne-a deschis cu multă înțelepciune drumul în viață. A fost omul care a împăcat bunătatea și blândețea din suflet cu autoritatea și corectitudinea din profesie. Pentru toate acestea, personal îi port o sinceră amintire și o pioasă recunoștință.” (Traian-Miron Ciubucă, magistrat)

„Învățătoarea mea a fost o personalitate în sensul ce mai bun al cuvântului! Cu minte ageră, cu atenția distributivă, lucra individual cu fiecare copil. Era tipul dascălului cu autoritate constructivă, nu făcea rabat, era pedantă, organizată, punctuală, ceea ce îți cerea și ție, ca elev. Nu pretindea mai mult decât da, era un dascăl serios în sensul cerințelor și exemplului personal, omul pe care nu-l poți niciodată uita, ci, dimpotrivă, respectul pentru însemnătatea ei în viața noastră a crescut pe măsură ce ne-am maturizat și am devenit și noi părinți, unii, dascăli. Memoria ei sa fie în Lumina veșnică, pentru devotamentul ei față de copiii pe care i-a alfabetizat și educat!” (Leontina Mărginean, profesor)

  

„Primii ani ai mei de şcoală (1957-1961) au fost importanți pentru viitoarea mea profesiune didactică. Anual, la 15 septembrie, am retrăit, împreună cu fiecarie serie de şcolari veniţi în clasa I, emoţiile propriului meu început şi mi-am amintit de învăţătoarea mea: Doamna Laura Urzică. Eram instruiți la școală să ne adresăm dumneaei cu „tovarășa învățătoare”. În mintea noastră, tovarăș însemna egalul nostru și, ca atare, în absența ei, îi ziceam Lăurița. De altfel, așa îi spunea tot satul. Când auzeai acest nume știai despre cine era vorba, ea fiind singura persoană din localitate care îl purta.

Cu bagheta fermecată în mână, părea zâna cea bună din poveste. Ne-a călăuzit cu dragoste şi multă răbdare în palatul fermecat al cunoaşterii şi al înţelepciunii. Am făcut parte din penultima sa promoţie.

Ne-am adunat la şcoală, în clasa întâi, o mulţime de fete şi băieţi, vioi şi neastâmpăraţi, dornici mai degrabă de năzbâtii decât de învăţătură. Învăţătoarea noastră, în prag de pensionare, era încă o femeie aprigă, energică, aspră la nevoie, consecventă în hotărârile ei şi, după părerea noastră, nemiloasă. N-avea de ales o altă cale cu cei vreo treizeci - patruzeci de zmei!

   Eu eram hărnicuţă la carte, dar şi cu predispoziţie pentru voie bună. Nu era nevoie să mă dojenească când mă surprindea în toiul altor preocupări, pe care le găseam imediat ce terminam sarcinile de lucru cerute; îi simţeam mesajul transmis din privirile insistente cu care mă săgeta pe deasupra ochelarilor. Mă întorceam imediat la preocupările şcolăreşti, spăşită…, până observam că atenţia şi-o îndrepta în alt colț de clasă. Problema era că terminam repede sarcinile de lucru cerute şi, în timp ce dumneaei trecea de la o bancă la alta, ocupându-se de fiecare şcolar în parte, şi se repetau lucruri pentru mine de mult învăţate, eu aveam suficient timp şi pentru alte preocupări, dar nu fără a sustrage atenţia celor din jur. Îmi dau seama acum ce greu îi era să lucreze cu o clasă atât de numeroasă şi neomogenă. Şi în vremea aceea nu promova şcolarul clasa a IV-a fără a cunoaşte cititul, scrisul, socotitul, tabla înmulţirii…

    Primii ani ai mei de şcoală au fost ziditori pentru viitoarea mea profesiune şi pasiune. Mi-amintesc cu drag de jocul de-a învăţătoarea, de după orele de curs, când doamna Lauriţa ne încolona şi ne conducea până în curte… Cum ne pierdea din ochi, eu şi câteva colege ne întorceam în sala de clasă şi continuam lecţiile, aşezându-mă de astă dată eu la catedră. Aveam un catalog al nostru, secret, carnete de elev confecţionate de noi, în care le puneam note în urma verificărilor pe care le făceam imitând activitatea învăţătoarei noastre. Mă visam de pe atunci la catedră…

    Mi-amintesc cu drag de lecțiile de învățare la cele câteva obiecte studiate, dar mai ales de activitățile recreative de la orele de desen, lucru de mână și educație fizică. La desen eram bucuroasă să-i ajut și pe colegii mei, câștigându-le astfel prietenia, admirația și respectul. La orele de lucru de mână eram toți în permanentă competiție de îndemânare; etalam deprinderi deja însușite în familiile noastre și gust estetic: fetele executau cusături decorative pe pânză (le păstrez și astăzi), iar băieții, lângă sobă, ciopleau lemnul, modelând forme miniaturale ale obiectelor din gospodăria țărănească: căruțe, sănii, topoare, grebluțe, scări… săbii. Așadar, eram educați în spiritul ocupațiilor tradiționale, folosind acul și cuțitul, sub privirile atente ale doamnei învățătoare. Cele mai așteptate erau orele de educație fizăcă din săptămânile în care clasa noastră făcea cursurile după amiaza, din cauza lipsei de spațiu. Eram numai noi în școală și nu deranjam pe nimeni. Mergeam în curtea școlii, unde puteam alerga și striga în voie și unde doamna ne permitea, sub privirea ei ocrotitoare, să ne descătușăm toate energiile abia stăpânite în orele de matematică și limba română, în jocul nostru preferat, de-a v-ați ascunselea. 

 

Una din amintirile acelor ani

    La vremea aceea, doamna învățătoare avea în jur de 50 de ani. Nu o vedeam nici tânără, nici exuberantă, deși îi străluceau ochii de bucurie când munca ei dădea roade. Bucuriile cele mai importante erau, poate, cele profesionale. Nu realizam la vârsta aceea lipsită de griji cu ce probleme se confrunta ea: un divorț, îngrijirea mamei sale în vârstă, înstrăinarea copiilor, grijile familiei.

Astăzi, având experiența de a fi fost mamă și profesor, pot afirma că nimic în lume nu este mai frumos decât chipul şi sufletul ingenuu al copilului! Copiii sunt tot ceea ce ne oferă existenţa aceasta efemeră mai de preţ! Ce profesiune dificilă şi responsabilă este aceea de părinte! Şi ce misiune nobilă este aceea de dascăl! Câtă răbdare, iscusinţă şi măiestrie se cer bunului părinte şi adevăratului dascăl pentru a lucra cu mintea şi sufletul copiilor, pentru a modela caractere, pentru a cultiva nestematele lor latente: puritatea, gingăşia, bunătatea, dragostea, candoarea, sinceritatea!

Doamna Laura a fost bun părinte pentru cei doi copii ai săi și bun educator pentru sutele de elevi.

Au trecut, așadar 50 de ani de când s-a pensionat și s-a stabilit la Brașov, la fiica ei, unde a și decedat. Ne-am întâlnit rareori după aceea, când revenea în sat să-și viziteze rudele. În 1969, la absolvirea liceului, am invitat-o la banchetul nostru. Ne-a onorat cu prezența, iar pe fața ei radioasă citeam bucuria pentru neuitarea și recunoștința noastră, a foștilor săi elevi. Sunt sigură că și ea trăia cu aceeaşi intensitate emoţională, ca şi mine, fiecare revedere a noastră, fiindcă bucuria amândurora era vădită, îmbrăţişarea, sinceră, iar cuvintele, ziditoare de iubire, de mulţumire şi recunoştinţă.

M-am întors și eu în satul meu, Subcetate, ca tânără profesoară, poate urmându-mi destinul, dar cu încrederea că locul meu este aici şi cu gândul să fac pentru consătenii mei ceea ce au făcut pentru mine şi pentru toţi cei din generaţia mea profesorii şi învăţătorii care au trecut prin şcoala din localitatea aceasta.

Alături de părinţii şi bunicii mei, dascălii de la şcoală au fost pentru mine modele vii de viaţă, de conduită şi de devotament şi au rămas icoane dragi, pe care le păstrez cu sfinţenie în sufletul meu. Mi-amintesc ce mare adevăr spunea Petru Creţia despre unii oameni care sunt mai presus de a fi modele: ei sunt zestre şi măsură. Și doamna învățătoare Laura Urzică a fost pentru noi zeste și măsură. 

Doina Dobreanu, profesor

💢💢💢

ÎN VIAȚA MEA A FOST O ÎNVĂȚĂTOARE

Pe drumul drept ce duce către școală,
O vezi ades trecând încet, tăcută...
Ca o crăiasă mirosind a flori de toamnă
Pășește-ncet, frumoasa noastră DOAMNĂ.

Subțire, aplecată- ușor de spate,
Cu iarna-n păr și soarele-n privire,
Ea trece-ncet, salută pe oricare...
Mulți o iubesc... le-a fost învățătoare.

Își amintesc de alte vremuri...era toamnă,
Când a pășit întâia oară-n școală.
Pe umeri tineri ea purta codițe
și-o regăseai pierdută-ntre fetițe...

Părea o zână ruptă din poveste,
Cu chipul blând, cu degete subțiri,
Iar vorba-i caldă, blândă și domoală
Umplea de prunci micuța noastră școală.

Ea îi iubea, pe fiecare-n parte,
Îi îndruma pe căi bătătorite,
Ei culegeau din vorba sa povețe
și adorau să scrie și să-nvețe!

De unul nu-nvăța cât trebuia,
Doamna-l certa blajin, cu vorba-nceată:
„Copile, -n viață să sădești un pom
Și carte să înveți, ca să fii OM!”

Și cei mai mulți acum sunt domni cu carte,
Și de-s țărani sunt oameni de-omenie,
Când o zăresc trecând surâzătoare
Cu toții spun: „Mi-a fost învățătoare!”

Învățătorul? Ce-i învățătorul? E-o lumină,
Ruptă din Rai, menită să vegheze,
În codrul ăstei lumi este un pom...
Crește copii...din prunc, el face OM!
............................................................
Pe drumul drept ce duce către școală,
Pășește-ncet, frumoasa noastră DOAMNĂ.
Când o zăresc trecând surâzătoare
Cu toții spun: „Mi-a fost învățătoare!”

Munteanu Gabriela (Sursa: facebook)

PRIMUL CLOPOȚEL E TAINĂ

Primul clopoțel e taină, a sunat și - n viața mea

Era început de toamnă, taina scolii voi afla

Am pășit timidă - n clasă, la catedră era,, Ea"

Doamna mea învățătoare, strălucea ca și o stea

Glas duios, brațe întinse, ca o mama ne - a primit

Ne - am aflat și locu-n bancă și colegul potrivit

Două cărți frumos legate, mate și abecedar

Stau pe bancă așezate și cu - n trandafir în dar

Rătăceam în clasa mare și pe tablă am zărit

Desenată o poveste, o urare de bun venit!

Prima zi a fost un vis, m-am umplut de fericire

Cum să nu cinstești așa, un om drag cu dăruire!

A urmat taina 'nvațării, taina vieții de' nceput

Cu stiloul cu peniță mâna dreaptă mi-a ținut

Și cu atâta drag în voce, ne citea și ne'nvata

Literele cum se leagă și cuvântul îl forma.

Mulțumim că existați, dragi educatori de viață

Cu iubire ne formați și cu atâta eleganță

Noi, cu stimă și respect mulțumim cu plecăciune

Sunteți darul cel de preț, vă cinstim cum se cuvine!

Elena Pascu, 05 06 2022