Întâlnire cu Cosmina Marcela Oltean

CUPRINS:
1. Interviul acordat de COSMINA MARCELA OLTEAN scriitorului Ion N. OPREA (Iași)
2. Cosmina Marcela OLTEAN, Pe urmele lui Ștefan Luchian. Cine a fost cu adevărat ,,Poetul plastic al florilor’’?
3. Cosmina Marcela Oltean, Cartea și ilustrația de carte (text și ilustrații )
4. Cosmina Marcela Oltean, Cercul de pictură pe sticlă din Subcetate: o altfel de oră de religie…
5. Cosmina Marcela OLTEAN, Dor de acasă
6. Interviul realizat de Cosmina Oltean cu profesoara Doina Dobrean:
http://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.ro/
7. Cosmina Marcela Oltean, De la limitele omului la aspirațiile creatorului
8. Cosmina Marcela Oltean, Arta - metodă alternativă de tratament
9. Cosmina Marcela Oltean, O abordare psihologică a artei: Viața prin ochi de artist

1. Interviul acordat de Cosmina Marcela Oltean scriitorului ieșean ION N. OPREA

    - Pentru început spune-ne ceva despre tine.

    - Mă numesc Cosmina Marcela Oltean, m-am născut în municipiul Toplița, la 24 octombrie 1992, apoi, de la vârsta de 3 ani, m-am mutat împreună cu părinții în localitatea Gălăuțaș, unde am urmat între 1999-2007 studiile primare la Școala Generală ,,Dumitru Gafton’’. Între 2007-2011 am studiat la Liceul ,,Miron Cristea’’ din Subcetate și, în paralel, am urmat Școala Populară de Arte din Toplița.

   - Când și cum ți-ai descoperit pasiunea pentru artă?

    - Mi se adresează des această întrebare și mereu răspunsul meu este același: este greu de spus cu exactitate, cred că a fost în momentul în care am pus prima dată mâna pe un creion. Dar un lucru știu sigur: am început să desenez dinainte de a învăța să scriu.

    - Cum ai încercat să-ți dezvolți în timp talentul?

    - Personal, niciodată nu am considerat că aș poseda un talent nemaipomenit și nici acum un cred asta. Mult timp am negat că îmi face plăcere să fac artă, căci eu niciodată nu am desenat sau pictat privind actul ca o modalitate de relaxare, cum am auzit că afirmă unii. Era o activitate care mă consuma întrucât repetam la nesfârșit marea greșeală a începătorului: aceea de a încerca să copiez cât mai fidel realitatea, obiectiv care era greu de atins pentru nivelul meu de atunci. Mă supăram și renunțam, apoi o luam de la capăt. Când am realizat singură că pentru a evolua e nevoie de mult exercițiu, m-am mai liniștit, am început să fiu mai îngăduitoare cu mine însămi și am observat că, în timp, am trecut de la un nivel spre următorul.

    - Cum a fost experiența de licean?

    - După gimnaziu, am dat admitere la Liceul de Artă din Târgu-Mureș, unde am intrat cu medie bună, însă experiența a fost scurtă, căci nu am făcut față dezrădăcinarii timpurii, iar dorul de casă a învins. Am plecat fără să privesc în urmă, îndreptându-mă spre Liceul din Subcetate (specialitatea Matematică-Informatică), decizie pe care nu o regret pentru că azi cred că acolo era locul meu. Deși mi-am găsit greu locul și acolo, tot arta m-a salvat. M-am înscris la Școala de Arte, am început să particip la numeroase concursuri școlare, județene și naționale, la îndrumarea d-nei profesoare Doina Dobreanu, concursuri la care rezultatele au început să fie din ce în ce mai bune, iar în timp lista de premii a devenit tot mai lungă. Am organizat expoziții la liceu și în curând toți mă considerau drept ,,artista liceului’’. Mi-am descoperit atunci și pasiunea pentru poezie. Așa au fost anii mei de liceu: studiu, artă… și nu am dus dorul altor modalități de distracție asemeni colegilor, cărora le era greu să înțeleagă asta.

    - Ce a urmat?

    - Multă agitație, căci urma Bacalaureatul. Apoi am depus dosar la Școala Postliceală Sanitară din Toplița și am plecat la Cluj-Napoca, să susțin examenul de admitere la Universitatea de Artă și Design. Am trecut cu bine examenele, dar faptul că nu am câștigat un loc la buget m-a împiedicat să rămân, căci ,,arta e un lux’’ și nu e deloc o exagerare. M-am întors la Toplița și am început cursurile Școlii Postliceale Sanitare. La fel, nu eram convinsă la început că mi se potrivește, dar timpul m-a contrazis. Am terminat primul an având cea mai mare medie din clasă și am descoperit că mă descurc cu partea de medicină ce-i revine unui asistent, ba mai mult, că am aptitudinile necesare unui bun asistent medical. Dar chiar și-așa simțeam că-mi lipsește ceva esențial pentru a găsi liniște sufletească și împlinire. În căutarea artei, m-am înscris la un curs de Design Interior, desfășurat de către Institutul EUROCOR din București, curs pe care l-am urmat cu drag și în urma căruia am câștigat un certificat oficial de decorator de interioare. La Casa de Cultură a municipiului Toplița m-am oferit voluntară, în ideea de a fi cât mai aproape de tot ceea ce înseamnă cultură. Acolo am predat copiilor pentru scurt timp Design vestimentar. Am început să împletesc școala cu activități culturale: lansări de carte, vizionări de spectacole de teatru… Dar cel mai mult îmi doream o expoziție la Casa de Cultură. Nu credeam că dorința se va împlini înzecit.

    - Cum s-a întâmplat asta?

    - Într-un mod neașteptat. De fapt, de aici începe tot ce contează cu adevărat pentru mine: ascensiunea în activitatea mea artistică. Ideea e că mereu am făcut artă indiferent de situație și de alegerile mele, niciodată un am renunțat. Viața mereu m-a făcut să mă întorc pe drumul artei, pentru că o căutam în toate lucrurile. Am avut mult timp greșita concepție că un om care nu și-a dedicat tot timpul posibil studiind numai artă, dar face artă în felul lui, nu merită să se numească artist. Mă regăseam în această categorie, dar am auzit și multe povești de viață a unor artiști adevărați, cu un talent pur, dar necizelat de vreo școală în domeniu, care susțineau că arta i-a scos din impas în perioade mai grele ale vieții. Așa am înțeles puterea miraculoasă a artei. Povestea mea începe astfel: o prietenă, membră în Asociația Literară ,,Buna Vestire’’, din Miercurea-Ciuc, m-a invitat la o lansare de carte la Toplița a poetului Ionel Simota, președintele asociației. Îi trimisesem anterior câteva poezii poetului Ionel Simota,după ce în liceu participasem la primul meu concurs de poezie și la care am obținut premiul I. Domnia sa a considerat „bune” poeziile mele și m-a încurajat săcontinui. Lansarea a fost momentul în care am avut bucuria de a face cunoștință cu poetul Ionel Simota, cu scriitorul și jurnalistul Ștefan Danciu și cu epigramistul Gheorghe Filip. Dl. Simota m-a invitat să iau parte la ședințele de cenaclu, la Miercurea-Ciuc, ceea ce am și făcut.

    - Și în ce mod a influențat activitatea din cadrul cenaclului ascensiunea ta artistică?

    - Când i-am mărturisit domnului Ionel Simota că ,,sunt mai bună la desen decât la poezie’’, mi-a cerut mapa cu lucrări. Văzându-le, domnul Danciu a spus ,,ar trebui să organizăm o expoziție’’. Au fost cu toții de acord. Eu m-am pus serios pe lucru și pe 4 decembrie 2012 am avut prima expoziție, la Cercul Militar din Miercurea-Ciuc, după care au urmat altele, în aceeași locație, dar și la Subcetate, Toplița, Cluj-Napoca și Ciucea, locuri unde, spre surprinderea mea, au fost foarte apreciate. Între timp am devenit membră a cenaclului, iar luna aceasta îmlinesc deja 1 an de la înscriere. Am început colaborări cu reviste precum ,,Cetatea Culturală”- Cluj, ,,Gând Românesc”- Alba Iulia, ,,Vatra Veche”- Tg.Mureș, reviste care mi-au publicat ilustrațiile, iar desenele mele au apărut și în cărți precum ,,Lumina din fereastra școlii” a d-nei profesoare Doina Dobreanu (2013) și ,,Fiicele bătrânului an”(2013)- carte de colorat pentru copii cu poezii de Viorica Urzică, ilustrată integral cu desenele mele. Totodată am mai primit și alte oferte, de pildă aceea de a scoate, în viitor, un album cu ilustrațiile mele.

    - Cum a fost primită arta ta de public și ce critici ai primit?

    - A fost primită foarte bine. Într-o expoziție de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, un domn a rămas uimit când m-a văzut, pentru că îmi văzuse lucrările înainte și mi-a spus că se aștepta ca autoarea lor să fie o doamnă de cel puțin 40 de ani, cu experiență de viață, căci în ele se găsește ,,multă filozofie și materializarea unor gânduri profunde’’. Am fost plăcut surprinsă să aud asta.

    - Ce alte ocupații mai ai?

    - Ei bine, un lucru știu sigur acum: am îndeletniciri dintre cele mai diverse, astfel încât nu mai am timp liber aproape deloc. Mă mir când aud tinerii care spun că se plictisesc. Pe lângă partea artistică, ce include poezia, desenul și designul interior, mă ocup, firește, de ceea ce presupune școala de asistenți medicali, iar de curând am început și un curs de prim ajutor, la care particip cu drag și în urma căruia voi avea mai multe beneficii, printre care posibilitatea de a practica în cadrul serviciului de ambulanță cu tot ce presupune acest lucru. Dar printre ocupațiile mele se numără, nu în ultimul rând, jurnalismul. Scriu articole de presă pentru cotidianul nostru ,,Informația Harghitei’’, datorită încurajărilor d-lui Danciu și buna voinței a d-lui redactor-șef Mihail Groza, cărora doresc să le mulțumesc pe această cale. Îmi place să caut subiecte și povești demne de a deveni subiectul unui nou articol. Am deja 1 an de când mi-au publicat primul articol și simt cum crește pasiunea mea pentru jurnalism.

    - Ce îți mai dorești?

    - Ca orice tânăr, noi oportunități de a realiza lucruri frumoase, doar că eu îmi doresc asta mai mult ca oricine. Vreau să duc tot ceea ce am început cât mai departe, vreau să pot face cât mai multe în artă și jurnalism. Îmi doresc să fac lucruri remarcabile prin care să înving timpul și prin care să trăiesc veșnic- asta e marea mea problemă și pentru asta lupt zilnic, e gândul cu care mă trezesc și cu care adorm. Este normal să fie așa, cred eu, căci în minte îmi răsună mereu o afirmație înțeleaptă: ,,nu visa lucruri mărunte pentru că ele nu au puterea să miște inimile oamenilor.’’ (Goethe)

2. Pe urmele maestrului Ștefan Luchian. Cine a fost cu adevărat „Poetul plastic al florilor”?




    Existența în raport cu opera
    Se crede că uneori biografia unui pictor face oarecum concurență operei sale și valorii ei artistice. Totuși, când existența artistului, infuzată cu datele unui temperament de excepție, urmărește trasee neobișnuite și influențează indubitabil creația, nu putem rămâne pasivi doar la nivelul analizei operei, căci astfel se formează viziunea asupra întrgului. Apoi, deși unii biografi se chinuie să contureze portretul unui om cu nimic mai prejos decât arta sa, exemplaritatea biografiei lui Luchian constă tocmai în simplitatea ei, în acordul perfect dintre destin și plămădirea lentă, dramatică a operei. Luchian s-a găsit cu greu, după multe și anevoioare căutări. Copilăria și tinerețea lui nu anticipau prin nimic amplitudinea întâmplărilor maturității. Construindu-se pe sine, artistul își construia, de fapt, opera. Acum, la 146 de ani de la nașterea artistului și 98 de la moarte, opera lui- comoară națională- continuă să fascineze, și să cucerească viitori admiratori, căci în ea vibrează încă sensibilitatea unui artist care dincolo de drama existențială, și-a esprima, cu ajutorul penelului, genialitatea și a luptat din greu cu limitele unui trup bolnav în ultimii ani ai vieții, dar și cu nepăsarea oficialităților și a publicului.

    Un loc pentru eternitate: comuna Ștefănești
    Născut în prima zi a lunii februarie a anului 1868, la Ștefănești, Botoșani, e primul copil al Elenei și al maiorului Dimitrie Luchian. Situația materială bună a familiei l-au ținut la adăpost de grijile financiare în copilărie și tinerețe. S-a mutat de la cinci ani cu familia la București. A mai avut doi frați gemeni (unul a murit de timpuriu) și o soră. A avut o copilărie obișnuită, descris fiind ca un copil neastâmpărat cu varii ocupații, care nu prezintă semne de precocitate artistică. Vocația pentru artă, existentă latent, se manifestă cu oarecare ezitări în adolescență, croindu-i cu dificultate drumul spre împlinire. Curând, tatăl său moare, urmat de sora mai mică. A început școala în cartierul Mântuleasa, prin 1875, apoi a învățat la Colegiul Sfântu Sava, azi Nicolae Bălcescu. Elev slab, chiar și la desen (notat cu 4,5), manifesta interes pentru muzică, materie la care obținea cu regularitate 8,9. Din cauza rezultatelor școlare slabe și a numeroaselor absențe, a fost retras de la cursuri. A continuat clasa a III-a la 16 ani (în 1884) și mărturie stau tablourile timpurii: portrete ale membrilor familiei și peisaje după cărți poștale executate direct în culoare, fără schiță prealabilă, datate ,,Luchian Șt., clasa a III-a’’. Lucrări cu valoare mai mult documentară, decât artistică. A ezitat mult între pictură și muzică, dar în momentul în care s-a văzut în ipostaza de a alege între cariera militară, asemeni tatălui, și pictură, a optat tranșant în favoarea acesteia din urmă; spre nemulțumirea mamei, care-l îndrumase spre Liceul Militar, convinsă fiind că din pictură nu își va putea clădi un viitor sigur.
    Ca un omagiu adus artistului, un grup de iubitori ai artei sale au deschis la Ștefănești ,,Muzeul memorial Ștefan Luchian’’ ce adăpostește opere ale artistului, și ale contemporanilor lui, devenind o importantă colecție de artă. Tot în semn de recunoaștere și apreciere pentru exemplul dat contemporanilor, dar mai ales urmașilor, regizorul Nicolae Mărgineanu a transformat existența pictorului într-un film biografic în 1981. Și astfel maestrul Ion Caramitru l-a readus la viață pe Poetul Florilor, într-o interpretare de excepție, ajutându-ne să-l păstrăm viu în inimile noastre pe cel care și-a dedicat întreaga existență plămădirii operei. Asta îl transformă pe Luchian în cel mai frumos și viu exemplu de sacrificiu în profesia aleasă, motiv pentru care merită cu desăvârșire atenția, admirația și toată iubirea noastră. Căci Luchian, la rândul său, a pus toată iubirea de care a fost capabil și pe sine în fiecare capodoperă.

    Primii pași spre împlinirea în artă
    Din 1885 s-a înscris la Școala de Belle-Arte din București, recent înființată și condusă de doi pictori de notorietate ai vremii: Theodor Aman (unul din reperele începutului picturii românești moderne) și Gheorghe Tattarescu- profesorii lui Luchian. În primul an de studiu nu s-a remarcat prin nimic. La sfârșitul anului II a primit mențiune pentru ,,Anatomie’’ și ,,Cap de expresie’’, iar în anul III, medalia de bronz pentru ,,Studiu după natură’’ și ,,Cap de expresie’’. Perioada școlarizării bucureștene relevă, deci, o conduită medie și nu anticipă strălucita carieră ulterioară. Colegii lui, azi în mare parte uitați, se bucurau de elogiile profesorilor și de distincții. Încă incapabil să tranșeze definitiv în favoarea picturii, urma, în paralel, cursurile Conservatorului, la clasa de flaut.

   Modelul și maestrul incontestabil: Nicolae Grigorescu
   Școala i-a oferit lui Luchian un prim model, dar dincolo de pereții acesteia, el a ales liber: pe ,,maestrul de la Câmpina’’, Nicolae Grigorescu- inițiatorul artei moderne românești, continuatorii lui fiind Ion Andreescu, apoi Luchian; cel din urmă completând celebra triadă. Apoi, peste ani, mai găsește un model în E. Manet și în mișcarea inspirată de el: Impresionismul. Drumurile sale europene încep cu popasul de la Viena, fiind însoțit de doi colegi: Oscar Obedeanu și Ludovic Dolinski. Îşi continuă drumul spre München, unde decide să rămână o vreme, motiv pentru care închiriază un atelier. La Academia de Arte Frumoase din München (1890, două semestre) profesor i-a fost Johann Casper Heterich. Aici, printre alte studii, execută copii după operele lui Correggio şi Rembrandt, aflate la Muzeul de Artă. Mărturisea mai târziu, referitor la ,,Sagrada familia’’ de Rembrandt: ,,când îl copiam, simțeam că mă înalț!’’ . La el procesul formării artistice e îndelungat, căci vrea să spună mult și să transmită și mai mult. Elaborează greu, fiind lipsit deocamdată de spontaneitate și abilitate tehnică. Perioada de la München îi dăduse rigoare, iar la Paris are parte de acea exuberanță menită să estompeze caracterul convențional al unor lucrări. Printre prímele lucrări se numără: ,,Portret de fetiță’’(1885-1886), în care se remarcă libertatea tușei și preocuparea pentru drapajul vestimentar; ,,Doi cai luptându-se’’, din perioada müncheneză: ,,Cap de copil’’ și ,,Profil de fată’’, în care se remarcă unele ezitări, justificate însă de insuficiente experiență. Deocamdată își exersa spiritul de observație…
    În 1890, revine în ţară şi participă la prima expoziţie a societăţii de artă „Cercul artistic“, Uniunea Artiștilor Plastici de azi. În catalogul expoziției figura cu 5 lucrări. Își portretizează a doua oară mama. După moartea ei, dornic de o școlarizare mai serioasă, se întoarce la Paris, unde termină Academia Julian (1891-1892), evoluând sub îndrumarea profesorilor W. Bouguereanu și Tony Robert-Fleury, pe acesta din urmă ajunge să-l admire. Lucrează la Autoportret. Cu această ocazie, cunoaşte din plin viaţa artistică pariziană, aflată atunci în plină efervescenţă impresionistă. Printr-o semnificativă coincidență, Academia Julian a fost înființată în același an cu nașterea pictorului: 1868. Participă apoi la Expoziția din 1893 a ,,Cercului artistic’’. În martie-aprilie 1894 deschide o mică expoziție personală în atelier. În urma protestelor împotriva conducerii ,,Cercului artistic’’, postul de vicepreședinte îi revine. Atras de viața mondenă, participa la multe evenimente de acest gen. De pildă, urmărea și participa la cursele de velocipede. În 1896, organizează, împreună cu alţi prieteni artişti, „Expoziţia artiştilor independenţi“; devine membru fondator al societăţii „Tinerimea artistică“ (1901) şi expune lucrări de pictură în cadrul acestei societăţi, la Ateneul Român. Devine acum unul dintre cei mai importanţi pictori ai timpului. Expune mereu lucrări de pictură în expoziţii personale şi de grup.
    În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia universală“ de la Paris. Dar, din păcate, tot în acest an apar și primele manifestări ale unei afecţiuni la măduva spinării (scleroză multiplă), care-l va lăsa infirm pentru restul vieţii. Boala se va agrava mereu, iar lipsurile materiale erau tot mai acute. Cu toate aceste greutăţi, lucra tot mai înverşunat, fiind mereu prezent în expoziţiile personale şi de grup, ce se organizau în capitală. Într-un asemenea moment a creat Luchian autoportretul intitulat cu multă modestie Un zugrav (1907); această lucrare a fost realizată cu multe eforturi fizice şi intelectuale, într-un moment deosebit al luptei sale cu boala şi cu nevoile materiale şi este cel mai reuşit autoportret psihologic din lume (ghidul muzeului Luvru).

    Cucerit de mitul eminescian
    La fel ca mulți tineri intelectuali ai vremii, Luchian a fost și el cucerit de universul eminescian, declarându-se un mare admirator al poetului. Astfel artistul îi dedică Luceafărului un portret. Ediția a II-a a Poeziilor lui Eminescu purta numeroase adnotări, semn că pictorul reflectase îndelung asupra frumuseții și profunzimii versurilor. Deseori sublinia imaginile metaforice preferate sau nota: ,,concepție genială!’’. Uneori lăsa lucrul deoparte și scria chiar el, poezia ,,Sub cămăși de borangic’’ fiind publicată în nr. 1 din 1890 al revistei ,,Generația viitoare’’.

    Luchian: „Vezi tu, de durerile mari sufletul se subtilizează, se purifică...”
    După 1900 viața i se schimbă radical odată cu declanșarea bolii. Intervin schimbări în psihicul și comportamentul său ce au o consecință directă asupra picturii. Acum înțelege profunzimea unui adevăr simplu: cu cât omul va fi mai îngenungheat de boală, cu atât creatorul va trebui să se înalțe deasupra suferinței. Căci, dincolo de OM și de limitele lui există, etern și desăvârșit, CREATORUL. A suportat cu demnitate drama artistului autentic ignorat și nu s-a lăsat copleșit de tristețe atâta timp cât mai putea așterne pe pânză o singură tușă. În casa de pe strada Primăverii, unde și-a trăit ultimii ani în care a creat și o parte din copodopere, locuia cu familia Cocea. Aici avea aici o cameră-atelier de la fereastra căreia urmărea spectacolul străzii și rotirea anotimpurilor. Odată cu avansarea bolii se mișca tot mai greu și ieșea rar la plimbare cu trăsura sau chiar până pe hol. Cu adevărat admirabil e faptul că, din luciditate și refuzul de a se lăsa învins de boală, nu a renunțat niciodată la pictură și a lucrat până la sfârșit. Cerea nepoatei Laura (mereu aproape de el) sau soțului ei, pictorul-ucenic Traian Cornescu, să-i aranjeze o natură statică și uneori să-i lege penelul de antebrațul mâinii drepte. În acest chip dramatic se mai năștea câte o capodoperă a cărei subiect erau florile… Creația din ultimii ani are valoarea unui testament. Publicul în sfârșit începea să manifeste interes pentru arta lui, lucru datorat și faptului că maestrul Grigorescu își arătase interesul pentru munca sa când, la expoziţia din 1905, a fost singurul care i-a cumpărat o lucrare. Tot Grigorescu a exclamat: ,,În sfârșit, am și eu un succesor!” Iar Iosif Iser îl socotea cel mai român dintre pictorii noștri. Din demnitate, vorbea arareori de suferința lui și găsea puterea chiar să glumească, mărturiseau prietenii ce-l vizitau. Gala Galaction îl descria astfel: ,, ochii lui, surâsul fin și dulce, lumina inexplicabilă care radia din fața lui, mi-au rămas nemuritoare’’. Înainte ca tumultoasa lui viață, arsă ca o lumanare, sa se stingă, într-o noapte Luchian primește vizita lui George Enescu. A venit sa-i cânte la vioară spre a-i mai alina suferința. Este omagiul unui mare artist adus altui mare artist. N.Tonitza, gazatar, îl admira pe Zugrav și dorea să afle din tainele meserie. Întâlnirea cu pictorul a săpat urme adânci în sensibilitatea lui. Căci și în cădere oamenii, artiștii pot fi sublimi, iar tragicul poate fi uneori grandios. ,,… De i se va încerca vreodată portretul cu cuvinte, biograful simțirii acestui artist neasemuit va putea începe să-l descrie cu o închinare pentru sufletul lui tolerant și primitor ca o casă albă…’’, spunea cu compasiune T. Arghezi. Pe casa din Primăverii se găsește placa comemorativă ce sintetizează biografia artistului: ,,În această casă a trăit, a lucrat, a suferit Și a murit neînțeles pictorul Ștefan Luchian (1868-1916)’’.

    Luchian: „Noi, pictorii, privim cu ochii, dar lucrăm cu sufletul...”
    Maestrul Luchian a fost un novator, un deschizător de drumuri pentru tinerii pictori ce i-au urmat. A fost un artist care prin suferință și creație, a putut aspira spre absolut. Prin el, Arta 1900 a cunoscut câteva reușite, el a dus peisajul la un alt nivel și a pus în el toată dragostea sa pentru natură. Și chiar dacă publicul vădea rezistență față de tehnica pastelului de teamă că nu poate înfrunta timpul din cauza aparentei fragilități, Luchian a excelat și în această privință, mărturie stând pastelurile realizate la Brebu. Luchian a zăbovit, primul, iscodind frumusețea stranie a unei flori, anemona – simbolul a ceva ce piere. În atelierul lui, anemona echivalează cu metafora propriei existențe. Criticul Oscar Walter Cizek spunea: ,, Luchian a pictat ceea ce nu i-a fost dat să trăiască: plenitudinea vieții.’’
Luchian a dat un chip nou picturii naționale. Prin originalitatea viziunii a impus o cale aspră spre o mare artă, iar cei ce au avut curajul de a-l urma au cunoscutgustul amar al sacrificiului, dar și bucuria creației. Lecția și opera lui Luchian sunt prea vii ca timpul să le poată altera strălucirea, pentru că pictorul a smuls infinitului câte o dovadă că există cu fiecare tablou finalizat. Opera lui are valoarea unui tulburător autoportret. Asemeni meșterului Manole, făcându-și autoportretele, se zidea în propria operă. Valentin Ciucă: ,,Când aripile i s-au frânt, pe pământ a răsărit o însângerată floare de anemonă. În cer a tremurat o stea…’’ O stea ce continuă și va continua mereu să strălucească tot mai puternic.

3. Cartea și ilustrația de carte - Cosmina Marcela Oltean
                                                         (text și ilustrații )

    Despre carte

    „Citește! Numai citind mereu creierul tău va deveni un laborator nesfârșit de idei și de imagini.” (Mihai Eminescu)
Cartea apare din dorința scriitorului de a dăinui în timp și de a-și imortaliza gândurile în imaculatele ei pagini. Prin carte scriitorul intră în luptă cu Timpul și în funcție de carte și de învățătura pe care o posedă, autorul va câștiga lupta ori va fi uitat, dar indiferent de rezultat, rodul muncii sale, cartea, va continua să-i poarte numele asemeni unui moștenitor, iar autorul va trăi prin ea pentru eternitate.

    Cartea - posesoare de cunoaștere și înțelepciune...

    Cartea nu este nici pe departe un simplu obiect, ori dacă o privim astfel atunci cu siguranța este obictul cel mai demn de atenția si admirația noastră. Cartea este materializarea procesului de gândire, a meditației, a problemelor puse și a răspunsurilor acestora. Cartea este un obiect cu valențe educative și servește ca mijloc de informare. Constituie cea mai de preț comoară a omului și este cu atât mai valoroasă cu cât aceasta posedă cunoșterea și înțelepciunea unori gânditori, care s-au născut cu darul de a transmite prin cuvinte simțiri, gânduri, probleme fundamentale ale existenței.
Valorificând o carte orizontul nostru se lărgește, noi uși se deschid, noi oportunități apar și toate acestea contribuie ca un tot la zidirea noastră ca ființe umane, întrucât acest obiect sacru, cartea, reprezinta piatra de temelie în conturarea personalității. Aceasta reprezintă o concretizare material a unor frământări interioare de care scriitorul nu poate scăpa decât scriind, căci a scrie este echivalent cu a vorbi, iar el, scriitorul, simte nevoia în permanență de a-și așterne pe o hârtie gândurile și de a I le impărtăși celui mai bun prieten, cititorul.
Existența cărții se datorează în mare parte tiparului, cu ajutorul căruia se multiplică informația grafică înmagazinată. Recurgerea la acest gen de multiplicare se mai poate numi și “scrierea artificial, care o înlocuiește definitive, mai ales în zilele noastre, pe cea antică, manuscrisul.

    Curiozități legate de carte:

    - Prima carte tipărită în limba română este “Catehismul luteran”, din care nu s-a mai păstrat niciun exemplar.
    - Cea mai mare carte din lume a fost creată în Franța, are 34 de pagini, cântărește 200 kg, iar dimensiunile sale sunt de 3x4 m.
    - Cea mai mică carte a fost tipărită în Scoția și măsoară 1x1 mm.

    Ilustrația de carte 

    „Ilustrația de carte nu este, probabil, ceva absolut necesar vieții omului, dar ea aduce o plăcere nesfârșită și e atât de intim ingemănată cu cealaltă artă absolut necesară vieții, literatura, încât ar trebui să rămână unul din cele mai prețisoase lucruri la care să aspire creativitatea omului rațional.” (William Morris – susținător și stimulator theoretic și practic al ilustrației de carte).
Ilustrația de carte este o artă aplicată, o formă de comentariu plastic, un gen de limită între literatură și plastic.
Ilustrația este o imagine desenată sau fotografică, destinată să explice sau să completeze un text, prin care se prezintă tipuri sau moment esențiale ale unui text literar și are, uneori, un rol ornamental, întrucât apare alături de text în condiții tipografice asemănătoare cu acesta.
“Un tablou e întotdeauna produsul imaginației, iar pictorul se adresează întotdeauna imaginației celorlalți.” (Andre Masson)
Două dintre rolurile ilustrației într-o carte sunt, pe de o parte de a prezenta pasaje din text, cu scopul de a sublinia anumite aspect, iar pe de altă parte de a reprezenta o prelungire sau o completare a textului.
“ARTA trebuie să dea eternitate imaginației noastre” (Paul Cezanne), nu face altceva decât să amplifice și să îmbogățească viața sufletească a omului, iar prin artă se poate exprima orice căci “nu există nimic pe lume care să nu poată fi exprimat de către Artă... ” (Oscar Wilde)
“Arta întoarce spatele vieții practice… , ea e o activitate de lux, specifică, în care spiritul se dăruiește cu totul geniului de a construi…. ” (Delacroix), căci “forma relatează, culoarea ne bucură; forma e textul, culoarea melodia.” (Canaletto)

    Ilustrația -  o imagine „povestită”...
    Ilustrația, fiind o punte de legătură între literatură și desen, creează o ambianță proprie meditației și oferă posibilitatea privitorului de a-i da nenumărate interpretări. Se distinge de celelalte ramuri ale desenului prin anatomie, întrucât nu se cere respectarea unor reguli stricte precum în portretistică, de exemplu. Ilustratorul beneficiază deci de o oarecare libertate, întrucât aceeași poezie sau fragment de text pot fi illustrate în mai multe moduri, surprinzând de fiecare dată alt motiv sau altă temă ca obiect principal și poate face acest lucru în modul său propriu de a percepe o imagine “povestită”.

Pot fi numite ilustrații unele tablouri cu subiect literar, dar și secvențe de imagini bazate pe o operă literară: “Nu se știe ce va fi tabloul, dar el e deja acolo. Pictorul nu-l zămislește pe pânză: el înlătură pe rând vălurile ce-l acopereau.” (Theodore Rousseau)

    Etapele ilustrației

    Se începe cu studierea textului, a materialului de ilustrat, urmează documentarea, cunoașterea autorului și a operei acestuia. Apoi artistul caută puncte comune între viziunea proprie și cea a autorului ilustrat, ca mai apoi acesta sa își adapteze propriile creații la conținutul textului. În final artistul întocmește o serie de ilustrații din care o va allege pe cea mai reprezentativă.

Regula de bază a ilustrației de carte este ca aceasta din urmă să fuzioneze cu textul.

4. Cercul de pictură pe sticlă din Subcetate: o astfel de oră de religie...

    În cadrul Liceului ,,Miron Cristea’’ din Subcetate a luat ființa Cercul de pictura pe sticlă, la inițiativa unor oameni de bună credință: domnul profesor de religie Dragoș Cojocar și alte cadre didactice, care au dorit să transmită elevilor școlii noțiunea de frumos – material și spiritual. Inițiativa este una admirabilă, având în vedere că impletește religia cu pictura și muzica, iar reacția elevilor a fost una cat se poate de pozitivă, fapt dovedit de prezența în număr mare la ședințele de pictură. Cei implicați - elevi si profesori - ne vor dezvalui aspecte foarte interesante, răspunzând cu amabilitate la întebările adresate. Mulțumesc tuturor pentru deosebita contribuție adusă și le urez succes în continuare, pentru ca merită a fi făcute lucruri frumoase în numele artei.

    Cosmina Macela OLTEAN : De cat timp există cercul de pictură în liceu ? I-ati dat și un nume?

    Prof. Dragoș COJOCAR: Cercul nostru de pictură de icoane pe sticlă există de aproximativ un an de zile, sub numele de ,,Sfântul Evanghelist Luca”. Acest nume a fost ales de membri acestui cerc deoarece Sfântul Evanghelist Luca este cel care a pictat prima icoană reprezentând-o pe Sfânta Fecioară Maria.

    - Cui îi apartine ideea înființării cercului și de unde a pornit?

    Prof. Dragoș COJOCAR: Cercul a fost înfiinţat cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Ioan al Harghitei şi Covasnei şi a părintelui Protopop Dumitru Apostol în urma unui parteneriat încheiat între Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, Protopopiatul Ortodox Topliţa şi Liceul ,,Miron Cristea” Subcetate. Scopul acestui cerc este de a-i modela pe elevi spiritual, de a-i apropia mai mult de Dumnezeu şi de Biserică. Cunoştiinţele dobândite de copii la orele de religie (pilde, întămplări din viaţa Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, despre viaţa şi activitatea unor sfinţi ai Bisericii Creştine) sunt reflectate în icoanele pictate în cadrul cercului nostru.

    - Câte persoane sunt implicate?

    Prof. Dragoș COJOCAR: Nu avem un număr fix de elevi; cei care participă la acest cerc sunt elevi ai liceului nostru, începând din clasa I şi până în clasa a XII-a.

    - Câte zile lucrați în timpul săptămânii și câte ore pe zi?

    Prof. Dragoș COJOCAR: Cercul nostru de pictură se reuneşte în fiecare zi de vineri, începând cu orele de 14:00 şi se prelungeşte atăt cât este nevoie.

    - Am înțeles ca ați participat la o serie de expoziții, tabere, ați obtinut premii și ați făcut vânzări. Va rog sa ne vorbiti despre asta și să enumerați taberele, expozițiile și premiile obținute.

    Prof. Dragoș COJOCAR: Am organizat în anul şcolar 2012-2013 o expoziţie în cadrul liceului nostru şi anul acesta dorim să o continuăm. De asemenea, icoanele realizate în cadrul cercului au fost sfinţite la Biserica cu hramul Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir (din comună), în Duminica Floriilor, fiind apreciate de către credincioşii parohiei. Pe această cale îi mulţumim pentru sprijin şi părintelui Paroh Traian Ciubucă. Am participat cu o parte din membrii cercului la ,,Olimpiada de meşteşuguri artistice şi religioase”, la Centrul Cultural „Miron Cristea”, olimpiadă la care elevii noştri au obţinut premii şi aprecieri.

    - Presupun că activați în cadrul cercului din dragoste pentru artă și din dorința de a înfăptui acte caritabile. Dar va rog să-mi spuneți dvs. care a fost motivul implicării și cum ați reușit să atrageți elevii?

    Prof. Dragoș COJOCAR: O parte din icoanele realizate au fost cumpărate la un preţ simbolic de către credincioşii parohiei, iar banii obţinuţi au fost folosiţi pentru achiziţionarea de materiale pentru cerc, dar şi pentru realizarea unor activităţi caritabile în care au fost implicaţi elevii liceului nostru. Ideea a fost îmbrăţişată cu drag de copii, aceştia fiind şi cei care sunt ,,sufletul” acestui cerc.

    - Vorbiti-ne despre atmosfera care se creaza atunci cand vă întâlniți să pictați? Cum vă simțiți făcând asta împreună?

    Prof. Dragoș COJOCAR: Atmosfera în cadrul cercului este una de prietenie, religioasă, de respect reciproc. Totul se desfăşoară într-un cadru plin de smerenie, pictura fiind însoţită şi de audiţia unor cântări religioase şi de muzică clasică. Dacă, la început, elevii au fost mai reticenţi la genurile acestea de muzică, astăzi chiar le îndrăgesc.

  - La ce vă așteptați pe viitor? Ce planuri aveți în ceea ce privește acest cerc?

    Prof. Dragoș COJOCAR: Pe viitor dorim să continuăm activitatea şi de ce nu să mărim coplexitatea şi numărul icoanelor realizate. Nu ne dorim să facem din acest cerc decât ceva folositor elevilor, atât sufleteşte, cât şi trupeşte.

   - Dragi elevi, ce înseamnă pentru voi să luați parte la activitatea acestui cerc?

    Adriana Sebastiana Muscă, clasa a XII-a A: Pentru mine cercul de pictură reprezintă locul în care mă simt în altă lume, o lume în care răul nu există, în care bucuria se găseşte în lucruri şi în care prieteni adevăraţi ne sunt culorile. Atunci când pictezi eşti cuprins de magia frumosului care îţi emană o stare de împlinire şi mulţumire. În viziunea mea, icoana este modul în care putem comunica cu Sufletul Cerului. A picta înseamnă a-ţi folosi timpul în mod util, a-ţi exprima trăirile pur, fără ocolişuri, este cel mai bun pansament pentru o nelinişte sufletească.

    Andreea Raluca Natea, clasa a X-a A: Pentru mine cercul de pictură este foarte important. Pe lângă faptul că această activitate îţi dezvoltă talentul artistic, ea îti oferă o stare de linişte şi mulţumire sufletească; te învaţă să îl iubesti pe aproapele tău şi pe Dumnezeu. Este minunat să vezi cum cu multă răbdare, muncă, conştiinciozitate şi căteva culori, un om poate realiza un lucru simplu şi totodată atât de fabulos: icoana. Prin intermediul ei, eu mă simt mai aproape de Dumnezeu.

   Casiana Elena Ciubucă, clasa a IV-a: Sunt nespus de fericită că există acest cerc de pictură și că pot învăța să pictez alături de ceilalți copii. Acum, cu ajutorul domnului profesor de religie, am constientizat ce frumos e să trăiești în lumea lui Dumnezeu alaturi de Sfinții Săi si de Maica Sfântă. Doresc ca acest cerc de pictură să aibă o viață lungă și să ne bucuram cât mai mult de frumusețea picturii religioase.

    - Domnilor profesori, cum apreciați această activitate din școală?

    Prof. DANIELA DOBREAN: Prezenţa mea la Cercul de pictură se datorează sentimentelor de linişte, căldură şi bucurie care mă încearcă atunci când sunt în mijlocul copiilor, dar mai ales atunci când iau pensula în mână şi mă joc cu culorile îndrumându-i pe micii artişti.

Frumoasa lume a culorilor desfată privirea şi umple sufletul, trezeşte în noi o oază de linişte, frumuseţe şi armonie. Este cel mai firesc mod de a te redescoperi pe tine însuţi.

    Profesor VASILE DOBREAN, director: Conducerea liceului „Miron Cristea” susține cu căldură inițiativa organizatorilor cercului de pictură pe sticlă. Suntem mândri de realizările micilor noștri artiști, de răbdarea și bucuria cu care au îmbrățișat această nouă formă de manifestare artistică.

Expozițiile de icoane pe sticlă organizate în localitate, au avut un ecou extraordinar, cuvinte de laudă și prețuire au fost rostite și la Radio Târgu Mureș de către domnul Valentin Marica, senior editor la acest post de radio. Suntem convinși că acestă nouă manifestare artistică va deveni în timp o tradiție în Subcetate.

A consemnat Cosmina Marcela OLTEAN

5. Cosmina Marcela Oltean, Dor de acasă

Motto:
         Acasă e locul în care ne plămădim visele...
Puterea cuvântului

Totul stă la baza cuvântului. Cuvântul învață și este, mereu, o ,,umbră a faptei’’ ( Democrit ). Există puține cuvinte încărcate de real sens, puține cuvinte ce trezesc sentimente profunde, ce sunt în măsură să schimbe, prin simpla lor sonoritate, stări sufletești. Cuvinte magice le-aș numi, fără să mai recurg la vreun artificiu, care aici nu și-ar avea locul. Căci lucrurile simple, dar care contează cu adevărat pentru fiecare dintre noi, nu pot fi exprimate întocmai decât prin ceea ce le caracterizează: simplitatea – pecetea adevărului. Cu siguranță, oricine ar putea deduce despre ce este vorba. Oricine ar putea înșirui câteva cuvinte cu o încărcătură emoțională de diferite grade, de o diferită profunzime. Un cuvânt însă, are o însemnătate pentru fiecare dintre noi. Un cuvânt precum acasă. El are nemăsurata putere de a deprima, de a alina, de a readuce în actualitate vremuri apuse, de a fi învăluit în ficțiunea viitorului, de a produce un zâmbet, ori de a face ca o lacrimă să cadă, în încercarea de a stinge focul mistuitor al dorului. În asta constă nețărmuita sa putere…

Ce înseamnă, de fapt, acasă?

Dincolo de tot și de toate, dincolo de materialitate, acasă înseamnă cămin, adăpost sufletesc, liniștea după care tânjim, siguranța de care avem nevoie în tot ce înfăptuim și, nu în ultimul rând, mai înseamnă iubire…
Este minunatul loc în care simți nevoia de a te întoarce iar și iar, … mereu. E locul în care total are un alt gust, un parfum aparte și o cu total altă culoare. Dacă fiecare nouă zi în care avem privilegiul de a-i zâmbi vieții, triumfători, este o suită de opțiuni, de mii de lucruri ce simțim că le putem înfăptui, sentimentul se datorează faptului că ne trezim, încrezători, în universal pe care ni-l creăm: acasă. În goana noastră spre realizarea viselor avem nevoie, înainte de toate, de siguranța că la sfârșitul aventurii ne vom întoarce acolo. Căci toți și fiecare ne dorim un loc pe care să-l putem numi, din tot sufletul, acasă. Iar acest fapt rezidă în nevoia de apartenență a ființei umane.
Casele sunt aidoma oamenilor. Portretul lor este un portret uman. Privindu-le, putem reconstrui caractere. Sunt depozitele privilegiate ale unor amintiri de preț. O casă este ca o carte de istorie. Proprie unui om, proprie unei familii, pentru că ,,istoria e tezaurul vieții omenești.’’ (Amyot)
Între coperțile ei se îngemănează și se scriu nenumărate momente de înălțare ori de cădere, se înregistrează entuziasme pasagere ori drame cumplite. În intimitatea lor oamenii iubesc, suferă, trăiesc bucuria clipei, dar și tristețea efemerului. Copiii le însuflețesc și le împrumută tinerețea lor surâzătoare, le înnobolează perpetuu cu ficțiunea viitorului.
Acasă suntem noi înșine. Dacă dincolo de pereții ocrotitori totul rămâne la fel, în interior pare că răul nu poate pătrunde. Este miraculosul nostru scut de apărare. E fortăreața ce ne-o construim singuri spre a transforma zilele noastre în unele mai frumoase, mai suportabile atunci când în afara ei ne rezultă greu de suportat. Fericiți și bogați sunt cei ce au simțit și mai simt căldura și pacea unui cămin și săraci cei ce nu au cunoscut această bucurie. Absența unui loc pe care să-l numești cu dragoste ,,acasă’’ îmi pare o grea povară sufletească, o dramă în existența unui om.
Acasă e locul în care ne este sufletul și sufletele celor dragi nouă. Acasă e locul pe care îl considerăm ca atare. Pe când dorul e poate cea cumplită boală a sufletului, ce uneori nu are leac. Căci unele lucruri pierdute în viață, se regăsesc cu greu sau rămân pe veci pierdute. În urma lor, a fiecărui lucru, obicei, loc special, persoană iubită, de neînlocuit, rămâne golul ce face loc treptat dorului. Dorul de acel loc unic, de acasă, poate părea uneori sfâșietor, un gol permanent. Se poate asta remedia cumva? Greu de răspuns. Amintirile pot îndurera sufletul mai mult decât l-ar putea alina.

Loc sfânt...

Putem oare numi două sau mai multe locuri ,,acasă’’? Chiar dacă noi, de voie, de nevoie, ne adaptăm în timp schimbărilor impuse de viață, sufletul nu cunoaște reguli și nu ascultă de rațiune. Sufletul rămâne loial celor dintâi lucruri care definesc un sentiment profund îndreptat spre familie, locuri dragi, îndeletniciri ce primează în fața altora… Toate acestea laolaltă formează un tot căruia noi i-am spus cu o simplitate încărcată de sens: acasă.
Astfel numim locul ce adăpostește persoanele iubite, pentru că uneori ,,în viață nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături.’’(W.Shakespeare)
Și chiar dacă se poate întâmpla să uităm adevărata valoare a unui cămin, din obiceiul de a pierde din vedere ceea ce contează, atunci când ne lipsește, îi vom sesiza lipsa și îi vom aprecia valoarea. Iată de ce e atât de important să ne aducem aminte ce avem, să prețuim și să apărăm adevăratele bunuri de valoare. Doar că atunci când le avem realizăm cu greu prezența lor, iar gândurile ni se îndreaptă spre lucrurile pe care încă nu le-am înfăptuit și spre care râvnim cu toată ființa. Dar e clar că e mult mai ușor să privim frigul de afară prin căldura din casă și ,,rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la ceea ce ne lipsește.’’(Schopenhauer)
Fiecare casă spune o poveste despre cei ce o locuiesc, dar nu neapărat și despre valoarea lor pentru că ,,mai mult valorează sufletele mari locuind în case modeste, decât cele josnice locuind în case mari.’’(Epictet)
Pe lângă toate acestea, poate cel mai important e faptul că doar acasă visăm liberi, ne facem planuri. Doar acasă găsim puterea de a ne plămădi visele - esența vieții. Aici se adună speranțele ce ne impulsionează spre tot ce e frumos, curat, bun, spre viitoare realizări, spre împlinire. De acasă vine pofta de viață, energia pozitivă, puterea de a continua indiferent de obstacole, dorința de a renaște mereu, de a ne ridica de câte ori cădem răpuși de un eșec. Aici învățăm pentru viață, aici ne pregătim să devenim oameni. În momente grele, când parcă nimic nu se mai leagă, atunci când ne este rău și vrem să uităm spre a ne vindeca astfel sufletul, singurul lucru pe care mai vrem să-l facem e să ne întoarcem acasă…

ACASĂ

Aidoma omului, o casă,
În fața ei, proptit, te lasă,
Te face să-ți dorești,
Interiorul să-i pășești.

Te-mbie pragul să i-l treci
Și caractere să reconstruiești.
Te face să voiești
Istoria-i să povestești.
Scrutând și meditând în van,
deduci:
Portretul ei e un portret uman.

De-a lungul vremii a adăpostit
Oameni ce, poate, s-au iubit,
Ori care-n taină, neconsolați, au suferit.

Oameni ce bucuria clipei au trăit,
ori dimpotrivă,
Tristețea efemerului i-au chinuit.

În ea, momente de-nălțare ori cădere
s-au înregistrat,
Entuziasme pasagere ori drame
s-au îngemănat.

Copiii, din tinerețea lor i-a împrumutat
Și cu ficțiunea viitorului, surâzând,
Pe ea au înnobilat.

7. Cosmina Marcela Oltean,

 De la limitele omului la aspirațiile creatorului

Dimensiunile ființei

Privind mai simplu lucrurile, la prima vedere am putea fi tentați să afirmăm că omul nu are nevoie de foarte multe pentru a-și duce mai departe existența. De fapt, avem nevoie de mult mai puține lucruri decât credem inițial și decât râvnim să obținem, deoarece fericirea și împlinirea stau în lucrurile care contează cu adevărat, și în simplitate – pecetea adevărului.

În primul rând vorbim despre hrană, adăpost, veșminte, apoi de restul. Sintetizând, însă, și mai mult lucrurile, constatăm că totul pornește de la bunul cel mai de preț al omului și anume de la sănătate. Pornind de la această stare de bine în toate dimensiunile sale, de la acest lux biologic, găsim puterea și energia necesare înfăptuirii atâtor lucruri. Bineînțeles, procesul în sine este mult mai complex !

Abraham Maslow clasifică principalele nevoi ale ființei umane, realizând celebra ,,piramidă a trebuințelor’’ omului normal, sănătos, care funcționează în parametrii optimi. Primul loc e ocupat de trebuințele fiziologice, de bază, urmate de cele de securitate, de apartenență, sociale, de comunicare, cele cognitive, estetice și nu în cele din urmă cele ce vizează autorealizarea. Așadar, atunci când principalul obiectiv al omului este supraviețuirea, cel al creatorului este depășirea condiției umane și dreptul de a aspira la nemurire.

Conceptul de sănătate, la rândul său, comportă o serie de dimensioni prin care se manifestă ca un tot. Vorbim aici de dimensiunea biologică, psicologică, sociologică, culturală și spirituală. Acestea fiind spuse, lucrurile se clarifică. Cele expuse anterior atestă faptul că existența și evoluția ființei umane merge mult mai departe de simpla satisfacere a nevoilor primare. Omul tinde cu toată ființa sa spre mai mult, spre satisfacerea nevoilor intelectuale, spre cunoaștere, spre învingerea barierelor timpului și a neputinței. Omul simte nevoia de a cucerii cele mai înalte culmi prin prisma conștiinței sale.

Pentru ca omul - ființă unică, responsabilă, liberă, aflată în continuă schimbare și interacțiune cu tot ceea ce o înconjoară – să fie cu adevărat sănătos fizic, psihic și spiritual, are mare nevoie de a trece cu succes prin aceste dimensiuni. Neglijarea uneia, aduce, inevitabil, prejudicii celorlalte. Căci dimensiunile sănătății conlucrează spre a da starea unitară de bine, de împlinire.

Se spune că omul e astfel construit încât să se poată adapta fără probleme, în timp, chiar și celor mai drastice și ireversibile schimbări. El are capacitatea de a continua să existe în condiții vitrege, inimaginabile chiar. Dar în astfel de situații îi sunt răpite esențele vieții: speranța, aspirația spre absolut și visele.

Condiția creatorului

Ființă rațională, cu spirit creator, inovator, omul – spre deosebire de orice altă specie – simte nevoia de a plămădi ceva care să aibă forța de a dăinui în timp. El are nevoie să simtă că poate învinge timpul prin intermediul creației sale, că poate aspira spre măreție. Caz particular, la creator această nevoie poate căpăta întâietate în fața tuturor celorlalte și poate deveni supremul său țel. Creatorul, omul născut sub semnul unui dar divin unic, învață să vadă în creația sa unul dintre principalele obictive spre care își orientează întreaga existență. La acest nivel este clar că primează nevoile estetice și dimensiunile socio-culturală și spirituală. Ceea ce ne duce spre miezul problemei: relația artistului cu arta sa, nevoia de afirmare, de reușită și de a da pildă urmașilor. Evident, dacă sănătatea este indispensabilă supraviețuirii ființei, atunci, neîndoielnic, arta este absolut indispensabilă supraviețuirii sufletului.

Aproape ireal...

Un artist, orice ar face, niciodată nu dispune de timpul necesar în a se bucura îndeajuns de un peisaj de primăvară, de parfumul delicat al unei flori, de culorile pastelate de pe aripile unui fluture, … Căci efemeritatea îl va învinge regretabil.

E admirabil și aproape ireal cum, la un nivel de măiestrie, creatorul poate ajunge să se detașeze de tot ce nu înseamnă creația sa. E uimitor cum poate pune totul, din el și din lume, în miraculoasa lui artă. El învață să trăiască în ea, să se zidească pe sine odată cu ea, pentru ca astfel să trăiască veșnic prin contemplarea lumii: a vieții și naturii.

„Arta trebuie să dea eternitate imaginației noastre” (Paul Cézanne)

Creatorul autentic dă viață operei din propria viață, căci doar opera e exact așa cum ar vrea el să fie. Când totul e relativ, opera e constantă. Din ea își trage puterea și energia vitală, iar aceasta la rându-i va duce mai departe numele lui și poate i-l va așeza undeva pe un piedestal.

Dacă există ceva pe lume care să merite deplină implicare și dedicație, mai ales pentru un artist, acel ceva e sigur arta – miraculosul leac al sufletului, acel ceva special care deține imensa putere de a pune în echilibru perfect dimensiunile sănătății. Iar artistul, oricât ar vrea, nu poate fi pe deplin devotat decât artei sale. E la fel cum spunea maestrul Marc Chagall: ,,dacă te-ai născut pentru artă, nu vei putea face niciodată altceva.’’

8. Cosmina Marcela Oltean,

  Arta -  metodă alternativă de tratament

Ce est art-terapia?

Art-terapia sau terapia prin artă este, din cele mai vechi timpuri, cea mai necostisitoare și la îndemână metodă de rezolvare a unora dintre cele mai mari probleme. Aceasta este o metodă psihoterapeutică ce folosește creativitatea artistică drept mijloc de recuperare. Arta este, și mereu va fi, leacul sufletului. În vindecarea lui, medicina este depășită. Niciodată nu va fi îndeajuns de evoluată încât să ofere un tratament de specialitate. De această dată arta are întâietate și deține secretul vindecării și păstrării sănătății sufletului. În cazul bolilor organismului, art-terapia poate însoți tratamentul medicamentos, contribuind la vindecare prin eliminarea negativismului, creare de bună dispoziție și optimism, atât de necesare bolnavului.

Arta de trăi

Legătura dintre artă și sănătatea mentală a fost recunoscută științific spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Originea art-terapiei e legată de numele pictorului englez Adrian Hill, care a experimentat-o in 1940. La rândul său bolnav, pictorul și-a găsit vindecarea în artă. Astfel, în timpul convalescenței i-a surprins pe medici prin ameliorarea stării sale de sănătate. Din istoria art-terapiei se mai poate menționa faptul că primele programe de formare în art-terapie au luat naștere în Statele Unite, în 1950, iar cu zece ani înainte Crucea Roșie britanică utiliza această metoda cu pacienții ei. Orice mijloc de creație din sfera artelor (pictură, desen, muzică, poezie, dans, ...) oferă un câmp de acțiune art-terapeutic prin scăderea nivelului tensional și schimbarea atitudinii în fața problemei. Atfel spus, arta schimbă percepția asupra vieții în raport cu trauma fizică sau emoțională existentă, ajutându-l pe creator să descopere arta de a trăi prin operă.

Arta vindecă...

Art-terapia are efectul îmbunătățirii stării emoționale, a depășirii anxietății, a restabilirii confortului interior și nu numai. Această formă de terapie se practică în spitale din toată lumea, cu predilecție în SUA, unde există și numeroase fundații, ori asociații fondate de artiști ce vor să vină în ajutorul semenilor, oferindu-le ca alternativă arta, dar și de oamenii care au descoperit arta căutând un mod de a trece mai ușor peste suferință. Alții și-au descoperit pasiunea latentă pentru artă, declanșată de o pierdere, ori de o traumă. Și la noi în țară se practică art-terapia în unele spitale și clinici. Deasemenea se află în desfășurare numeroase proiecte în acest sens, cum este programul ,, Artă pentru viață ’’, aflat la a II-a ediție, în care sunt implicate spitale precum: Spitalul Clinic de Recuperare Cluj-Napoca, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova şi Spitalul de Psihiatrie "Dr. Gheorghe Preda" din Sibiu. De mai bine de zece ani, Organizaţia Terapia prin Artă „Doina Pocioianu” din București, le face viața mai frumoasă copiilor bolnavi de cancer, cu proiectul „DaVinci’s Children”, iar lista altor proiecte de acceași natură poate continua.

„Arta e mijloc de comunicare între suflete”  (Paul Sérusier)

Terapia prin artă are puterea de a ne învăța să explorăm puterea vindecătoare a creației. O mulțime de oameni, cu diferite probleme, din întreaga lume au cunoscut prin artă o cale de a se ridica și merge mai departe cu demnitate. Unii dintre ei, talentați, dar forțați de viață să se îndrepte pe alt drum, văd în starea actuală, în problema lor se sănătate, prilejul de a se întoarce spre menirea lor, dar și posibilitatea vindecării. Trebuie să fim ceva mai deschiși în fața faptului că o problemă de sănătate sau una interumană, precum și depresia sau stresul pot fi combătute mult mai ușor recurgând, pe lângă tratamentul de specialitate, la art-terapie. Exprimarea prin creație a emoțiilor și a frământărilor interioare a adus rezultate notabile multor suferinzi de boli cronice, incurabile, celor cu afecțiuni ireversibile dobândite prin accidente, ajutându-i să-și accepte mai ușor noua situație, celor cu nevoi speciale, cărora le e greu să se exprime, ori copiilor cu probleme.

Implicarea totală a corpului, minții și sufletului în miraculosul act al creației ajută la reîntregirea fizică și psihică a omului, care învață cu acest prilej cum să-și îmbogățească viața prin practicarea artei. Existând în toate și peste tot în jurul nostru, arta e mereu la îndemâna tuturor celor dispuși să o găsească și să o accepte ca făcând parte din viața lor. Căci lumea e plină de lucruri și locuri ce pot constitui surse de inspirație. Iar planeta noastră, prin unicitatea ei, e cea mai mare și mai importantă operă de artă de care ar trebui să învățăm să ne bucurăm și să avem grijă ca prin faptele noastre să nu-i aducem prejudicii. Căci, în fond, ni le aducem nouă.

Prin artă redevenim egali și descoperim puterea de a exterioriza bunătatea și frumusețea sufletului nostru. Prin ea se pot plămădi minuni, iar minunile dăinuie ...

9. O abordare psihologică a artei: Viața prin ochi de artist

Ce este și ce ar trebui să fie arta? 

Apărem pe lume fără ca noi să cerem asta și încă de la început suntem aruncați în tumultul vieții oarecum fără vrerea noastră. Într-adevăr, e puțin cam ciudat să privim astfel lucrurile, dar e foarte adevărat. Apoi, încercăm din răsputeri să descoperim care ne e menirea luptând și sacrificând multe în anevoiosul drum al împlinirii. Uneori ne surprindem atât de concentrați pe ceea ce facem încât realizăm cu mâhnire că timpul totuși trece și nu ne va fi mereu prieten. Atunci decidem că vrem să trăim, că vrem să ne detașăm puțin de tot, ba chiar să uităm de noi o vreme… Dar oare cum să facem asta? Nimic mai simplu. Acea oază de liniște și pace după care tânjim la tot pasul în drumul nostru, acel moment de respiro, acea căutare a frumosului vieții și a sinelui, toate își au răspunsul în acel ceva unic, neprețuit și magic numit simplu artă.

Arta este, neîndoielnic, un dar din partea vieții și a naturii pentru noi toți, iar în cazul artiștilor, ea constituie rațiunea lor de a trăi, puterea de a se exprima într-un mod unic. Totul e să căutăm arta, iar practicând-o să îi permitem să ne vindece fizic, psihic și spiritual. Evident, total depende exclusiv de noi și de alegerile noastre…

Arta dintr-o perspectivă psihologică

La fel ca toate lucrurile pe care oamenii le înfăptuiesc în decursul existenței lor și arta are, evident, un substrat psihologic. Nimic nou, dar aprofundat acest subiect poate resulta foarte interesant. Așadar, din punct de vedere psihologic, toți suntem înzestrați cu procese psihice senzoriale, superioare și reglatorii precum senzațiile, percepțiile, reprezentările, gândirea, memoria, imaginația, atenția, motivația, afectivitatea, voința și limbajul. Deasemenea, cu toții posedăm un tip de personalitate, cu tot ce implică aceasta, și anume temperament, aptitudini, caracter, creativitate și inteligență. Toți le avem, dar nu în egală măsură, ci în diferite grade fiecare, ce până la urmă dau date despre cine suntem fiecare, ne caracterizează, ne definesc și ne fac să fim ceea ce suntem. La artiști e o diferență: total are profunzime. Dacă restul lumii percepe viața ca atare, ca fiind alcătuită din lucruri și întâmplări comune, și nu mai caută să înțeleagă, ori să schimbe ceva, cei orientați spre sfera artelor își doresc și sunt capabili să găsească spectaculosul în ceea ce alții ar numi ,,nimic’’, strălucirea în simplitate și ordinar, având puterea de a trece cu mult de firescul lucrurilor.

Viața filtrată prin ochii artistului

 Deținând o sensibilitate aparte, specifică de altfel, față de tot ce înseamnă viață și natură, artistul e omul captivat în permanență de senzațiile externe, cu preponderență vizuale. În cazul său sinestesia e comună, acest lucru însemnând că atunci când un stimul exterior acționează asupra unui receptor interior, el poate produce și o senzație caracteristică unui alt analizator. Spre a exemplifica, atunci când artistul privește o compoziție în care dominanta cromatică e rece ori caldă, spre creier nu pleacă doar o informație a cărei rezultat e o senzație vizuală, ci și una termică, ori în alte cazuri auditivă – dacă e vorba de un peisaj cu multe păsări, de exemplu, tactilă – dacă un veșmânt e atât de bine reprezentat încât îi deducem textura, olfactivă – atunci când sunt reprezentate flori al căror parfum îl intuim din experiență, ori gustativă – când sunt reprezentate fructe într-o manieră realistă sau suprarealistă, atât de specifică pictorilor olandezi, precum Jan Vermeer Van Delft. La artist cunoașterea lumii nu are loc doar în mod direct, prin intermediul organulo de simț provocatoare de senzații și percepții, ci și indirect, mai lesne decât la restul lumii, prin imagini, cuvinte și simboluri – uneltele artistului.

Opera – motiv existențial

 Prin reprezentare, ca proces psihic senzorial, artistul prelucrează și reproduce însușirile caracteristice ale obiectelor și fenomenelor ce acționează ori au acționat cândva asupra organulo sale de simț. Reprezentarea e rodul trecerii senzațiilor și percepțiilor prin filtrul memoriei și al imaginației și poate fi, deopotrivă, artistică, literară, ori de altă natură. Aceste reprezentări au însă și particularități bine definite, precum un conținut informațional, transpus într-o imagine mentală cu o formă ideal subiectivă. Neîndoielnic, întotdeauna în creație memoria joacă un rol crucial. Atunci când creatorul percepe un motiv interesant, dar nu îl poate reprezenta imediat, recuge la analiză și memorare, trecând prein cele trei faze, de întipărire, retenție și reactualizare a informației păstrate. Din nou, importă în egală măsură memoria vizuală, auditivă, kinestezică și nu în cele din urmă memoria afectivă, legată de toate procesele psihice.

Pe nemărginitul tărâm al imaginației

 Imaginația, procesul cognitiv complex specific omului, permite elaborarea mintală, ce apoi se materializează pe hârtie ori pânză, a unor imagini redate pe baza transformării propriei experiențe. Imaginația lărgește câmpul cunoașterii umane prin nemărginirea ei, poate face legătura între trecut-prezent-viitor și interacționează permanent cu celelalte procese psihice. În funcție de implicarea activă sau neactivă a acesteia în actele imaginative, este fie voluntară ori reproductivă, fie, în cazul visului, involuntară.

Imaginația creatoare dezvoltată de artiști e o formă superioră a imaginației, ce presupune o prelucrare complexă a experienței anteriore. Opere pot fi create și prin recurgere la visul de perspectivă, care anticipă, în plan imaginativ, evenimente viitoare sau prin intermediul reveriei, ce facilitează trăirea în plan imaginar a unei dorințe.

Dar cea mai puternică armă a creatorului, imaginația, este totodată nivelul cel mai înalt al creativității. E unealta indispensabilă în elaborarea unor imagini noi pe baza cunoașterii și experienței personale. Artistul posedă, în general, mai multe abilități mai dezvoltate, dar comunică cel mai bine printr-un limbaj intern exteriorizat în operă – motivul existenței sale. La nivelul psihicului, conștientul, subconștientul, cât și inconștientul, cu tot ce presupun aceste componente, se oglindesc la tot pasul în operă, sub diferite forme și compoziții. Nu e de mirare deci că persoanelor cu diferite probleme ( de sănătate, ori interumane), cât și copiilor cărora le e greu să-și exprime sentimentale, le este recomandat de către psiholog, ori art-terapeut să se descarce desenând. E adevărat, de cele mai multe ori, arta scoate la iveală lucruri pe care nu le știm despre noi.

Ca o stare de conștiență modificată, visul constituie adesea o temă predilectă în munca unui artist. De pildă, pictorul Vincent Van Gogh mărturisea că ceea ce visează noaptea, ziua pune pe pânză. Astfel s-au născut multe dintre capodoperele semnate de acesta. Și ce temă poate fi mai atractivă pentru un artist decât cea a visului, când într-o astfel de lume, idealizată și proprie creatorului, nu există bariere? Recurgerea la visare permite exteriorizarea unor dorințe, aspirații, ori gânduri ascunse și permite crearea unor lumi de neatins în afara visului, în care nu există imposibilul, iar supranaturalul prinde viață. Referitor la afectivitatea creatorului, aceasta este modalitatea concretă de exteriorizare a sentimentelor și trăirilor proprii, ea reprezintă un limbaj indirect, mijlocit de operă. Rolul determinant aici un îl are atât obiectul ori simbolul reprezentat, cât valoarea și semnificația ce o comportă pentru creator. Și afectivitatea interacționează permanent cu celelalte procese psihice, care generează un anumit tip de trăire.

Emoțiile sunt cele care stimulează și impulsionează artistul spre miraculosul act al creației. Ele sunt cele care organizează sau dezorganizează conduita umană, pentru că există emoții care ne determină și altele care ne împiedică să ducem ceva la îndeplinire. De aceea, acest gen de procese afective îndeplinesc un rol major în menținerea energetică a unor activități, în acest caz artistice. Creativitatea, un gen de activitate complexă, este definită prin produsul actului creator și calitățile personalității creatoare – aptitudinile, însușirile sale particulare. Parcurgând cele cinci niveluri ale creativității, deducem că în funcție de nivel, ele sunt prezente la toți oamenii, însă treptele superiore aparțin, încă o dată, artiștilor. Astfel, creația productivă e întâlnită la copiii mici. Creația expresivă e deținută de toată lumea, iar cea inventivă oferă capacitatea de reorganizare a componentelor dintr-un întreg într-un alt întreg. Pe când creația inovatoare aduce o schimbare semnificativă a principiilor într-un domeniu, iar creația emergentă reprezintă nivelul cel mai înalt și cel mai valoros al creativității, manifestat în artă.

Evoluția creatorului pornește așadar de la valoarea sa intrinsecă vizibilă prin aptitudini, care sunt valorificate spre a-și consolida talentul. De aici totul evoluează spre o exploatare temeinică a creativității și în cazuri alese e atins nivelul superior, creatorul dobândind statutul de geniu. E fascinant ce se poate zămisli cu puterea imaginației. E nemaipomenită viața văzută prin ochi de artist și e totodată un îndemn pentru cei ce îi privesc lucrările să găsească la tot pasul puterea de a privi altfel lumea: cu admirație și respect. Oricum, rămân neelucidate tainele creației artiștilor în general și al geniilor în special. Nimeni și nimic un poate pătrunde în labirintul psihicului lor. Singurele care mai pot face lumină în acest mister, care ne pot face să încercăm măcar să înțelegem profunzimea minții creatoare, sunt operele…

Un lucru este sigur, e cunoscut de toți şi e confirmat la tot pasul de psihologie: fiecare om deține o anume doză de creativitate. Unii o epuizează devreme, încă din copilărie şi renunță la ea, deşi nu o poate face nimeni în totalitate, iar alții au puterea de a o dezvolta şi exterioriza întreaga lor viață.

Să nu uităm însă niciodată: arta e pretutindeni, să nu o desconsiderăm spunând că e nefolositoare. Căci ea se află în oameni, în natură, în tot ce face umbră pământului. Să nu ne grăbim să scăpăm de ea înainte de a o cunoaşte. Dar poate tocmai asta e marea problemă, că nu toți au puterea de a-i înțelege valoarea. Dar dacă nu ar fi artă pe lume, ce am mai avea în fața ochilor? Cum ar fi viața pe pământ fără artă? E absolut inimaginabil...

Cosmina Marcela OLTEAN

( text şi ilustrații )