Vacanta de vară, Teodora Mândru, Singurătate, O carte tezaur: SUBCETATE. UN SECOL DE ISTORIE ÎN IMAGINI

An XVII (2013), nr. 6 (80)

                            AMINTIRI DIN VACANȚA DE VARĂ

       Carpe diem !

     „Se pare că există momente când Dumnezeu trage un macaz cosmic, mişcând şinele de sub picioarele noastre, azvârlindu-ne vieţile în direcţii noi şi incerte. În astfel de momente, doar două lucruri sunt sigure: că cel mai bine e să nu ştim ce se află înaintea noastră, şi că nu ne putem întoarce niciodată.” (Richard Paul Evans)

     În vara acestui an am trăit unele dintre cele mai preţioase clipe din viată, pe care cu siguranţă fortăreaţa mea inexpugnabilă (inima) va ştii să le protejeze de patina timpului necruţător. La începutul lunii august, după ce am revenit din Tabăra de la Năvodari (o altă experienţă unică clădită cu ajutorul unor oameni care pentru mine vor rămâne mereu modele), împreună cu familia am plecat debordând de energie din nou de acasă, însă de data aceasta pe un itinerariu stabilit în ultima clipă.

    Astfel, pentru a treia oară în viața mea am trecut graniţa României, colindând mai apoi Ungaria, Slovenia (unde am înnoptat într-un orăşel de munte Maribor, străbătut de râul Drava, ce îşi conservă cu o atenţie deosebită clădirile secolelor anterioare) şi Italia. Pentru început Italia şi-a dezvăluit măreţia deschizându-ne drumul către Toscana într-un orăşel numit Castiglion Fiorentino. Am rămas fermecată de arhitectura sa originală în care străzile înguste şi pavate împreună cu clădirile vechi construie din piatră îţi spuneau parcă poveşti din trecut şi în acelaşi timp te făceau să admiri natura care la fel de generoasă împrăştia peisaje vii, colorate, unde vegetaţia atingea superlativul. Amintirile legate de această zonă sunt în concordanţă cu atmosfera profundă care plutea deasupra noastră... mi-aş dori nespus să mai ajung în acel orăşel italian, fără influenţe străine sau moderne, unde totul părea rupt din realitatea traditională italiană.

    După doar câteva zile, cu părere de rău, a trebuit să ne luăm rămas bun de la acest loc vrăjit şi să ne continuam traseul. Melancolia însă nu a durat mult fiindcă doar 2 ore de mers pe autostradă au fost suficiente să ne aducă într-o altă destinaţie copleşitoare : Roma. Gloria vechii Rome e uşor de recunoscut de către orice vizitator. Cele mai vechi situri se află în centrul istoric al Romei, aşadar am putut vizita mai multe obiective turistice într-o singură zi. Chiar dacă am avut timp să aruncăm mai multe priviri în profunzime, mersul pe lângă unele din aceste atracţii şi obiective turistice a fost o experienţă incredibilă ce ne-a oferit un rezumat al istoriei antice. În anii ’90 multe dintre aceste situri şi obiective turistice au fost renovate, făcându-le mai accesibile. Dacă ar fi să fac un top 5 al obictivelor mele preferate în itinerariile Romei, acesta ar fi:

    1. Fontana di Trevi – poate cel mai romantic loc al Romei -, statuia lui Neptun, zeul mării, fiind impresionantă. Evident nu m-am putut abţine să nu mă gândesc şi eu la câteva dorinţe, aşa că am aruncat 4 bănuţi punându-mi în ei cele mai puternice visuri.

    2. Colosseum, ale cărui dimensiuni sunt spectaculoase, iar istoria copleşitoare (peste 5000 de animale au fost sacrificate aici doar la inaugurare). Pentru prima dată în viaţa mea nu îmi venea să cred ce aveam în faţa ochilor. Mă simţeam ca şi când aş fi plutit într-un vis din care nu mai voiam să mă trezesc... 3. Muzeele Vaticanului, în grădinile căruia m-am relaxat cel mai bine găsind o oază de linişte pentru oraşul destul de agitat.

    4. Piaţa Venezzia, unde am profitat de cea mai frumoasă privelişte iar spectaculosul era la el acasă...

    5. Pantheonul, care până în 1436 a avut cel mai înalt dom din lume (43m). Şi are deja peste 1800 de ani vechime! Aici am avut norocul să putem asista la un concert de orchestră realizat de instrumentişti şi cântăreţi englezi. Cuvintele sunt de prisos pentru a descrie emoţiile trăite într-o astfel de conjunctură. Într-un decor ca acesta, de o asemenea grandoare, unde rămăşiţele unei istorii gloriose îţi permit doar să admiri, să admiri, să admiri şi... din nou să admiri, nu poţi decât să te simţi mic, supus la tăcere. După ce am reuşit să vizităm tot ce ne-am propus, ne-am promis că nu vom lăsa nici o amintire să se piardă în negura uitării şi am pornit spre o noua destinaţie, însă de data aceasta pentru a o revedea: Torino. Pe traseu nu aveam cum să ratăm vestitul turn din Pisa, aşa că, fără să stăm mult timp pe gânduri, ne-am oprit şi acolo pentru câtva timp, scăldându-ne privirea în frumuseţea locului.

 

    Când am terminat de văzut toate obiectivele planificate, am trecut pe făgaşuri noi: Franţa, unde în sud, într-o staţiune la mare, la o distanţă de doar 20 de km de Spania, am petrecut câteva zile. Chiar dacă nu pot găsi nici un cusur acelui loc, la final, în sufletul meu nici o mare nu se compară cu cea de acasă, din România... „În viaţă ca şi în literatură, până la urmă cercul se închide”. (Richard Paul Evans) Cu dor de casă şi de cei dragi ne-am reîntors în ţară după 3 săptămâni de străbătut în lung şi lat ţări străine, de mers kilometri întregi pe jos, încărcaţi cu energie, cu sufletul şi mintea pline de experienţe grozave. Ştiu că îndrăznind să visăm putem face posibilă transformarea acelor visuri în realitate, aşa că eu îndrăznesc să visez că mă voi reîntoarce în acele locuri...

     Denisa-Teodora-Maria Popa, clasa a XI-a

    Concursul ,,Alege, este dreptul tău!", etapa naţională

    Vara aceasta am participat la etapa naţională a concursului ,,Alege, este dreptul tău!, organizat de Autoritatea Naţionlă pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale (MEN). Concursul a avut ca temă protecţia consumatorului.

    Calificarea mea la acest concurs a fost consecinţa obţinerii locului III la etapa judeţeană a concursului, care a avut loc la Miercurea-Ciuc pe data de 18 martie 2013.

   Competiţia a avut loc în tabăra ,,New Paradise" din Eforie Sud şi s-a extins pe o perioadă de cinci zile (25-29 iunie). La acest concurs au participat 81 de elevi din toată ţara, câte doi reprezentanţi pe judeţ.

    Concursul a fost structurat în două etape: etapa individuală şi cea pe echipe. Proba individuală a fost formată dintr-un test grilă de 45 de întrebări din cele cinci legi pe care le-am avut de învăţat, legate de protecţia consumatorilor. Primii 20 de elevi cu cel mai mare punctaj la testul grilă au trecut mai departe la susţinerea unui eseu cu tema ,,Practici comerciale incorecte". La testul grilă am răspuns corect la 28 de întrebări, situându-mă pe locul 20 şi astfel trecând la următoarea probă. Aici datorită calităţi eseului am rămas pe locul 20. Locurile I şi II au fost ocupate de Andreea Ţapu şi Ionela Andrei, ambele din Iaşi, iar locul III a fost câştigat de Mădălina Matei din Focşani.

    În cadrul concursului pe echipe, au fost organizate grupe de câte 12 elevi din 6 judeţe diferite. Echipa din care am făcut parte a fost formată din David Grozav şi Daria Kovacs (judeţul Alba), Livia Groza şi Patricia Mărăscu (judeţul Braşov), Cristina Gavriluţă şi Otilia Pasca (judeţul Covasna), Andreea Natea şi Nicoleta Citirigă (judeţul Harghita), Lavinia Ştefănescu şi Ruxandra Ungur (judeţul Mureş), Cristina Ciurte şi Andrei Epure (judeţul Sibiu). Acestă etapă a fost formată din mai multe probe: un test cu întrebări, intrepretarea unui spot publicitar, promovarea zonei din care provenim şi apoi alcătuirea unei scenete prin care să exemplificăm o practică comercială incorectă.

    După multă muncă, echipa noastră (Regiunea Centru-judeţele Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş şi Sibiu) a obţinut locul III. Regiunea Nord-Vest (judeţele Cluj, Bihor, Bistriţa, Sălaj, Maramureş şi Satu Mare) s-a clasat pe locul I, iar regiunea Bucureşti-Ilfov (Municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov) pe locul II.

    Sponsorii au asigurat câştigătorilor premii substanţiale formate din console PlayStation3 şi smatphone-uri. Fiecare elev a primit un premiu de participare alcătuit dintr-un set de tastatură şi mouse wireless.

    Având în vedere că anul acesta am fost pentru prima dată la mare, pentru mine a fost o experienţă de neuitat. Tabăra era aşezată din punct de vedere geografic între mare şi lacul Techirghiol, astfel natură îmi oferea un spectacol minunat în fiecare zi: puteam să văd răsăritul la malul mării, iar apusul pe lacul Techirghiol. Între probe, în timpul liber, am observat şi celelalte minunăţii de la malul mării: nisipul galben cu scoicile lui minunate, apa albastră şi curată, valurile cu spume. soarele arzător, oraşul destul de liniştit, pescăruşii... Spre norocul meu, vremea a fost numai bună pentru plajă.

    Mi-am făcut mulţi prieteni noi. Am cunoscut persoane minutate cu care am legat adevărate prietenii. Eu, împreună cu celelate cinci fete din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş am fost însoţite de domnul profesor Mihai Pârvan, din judeţul Covasna.



    Mă bucur mult că am trăit această experienţă minunată şi oarecum am retrăit experienţa pe care am avut-o la Cluj-Napoca în clasa a VI-a. Deşi am alte priorităţi, sper să pot participa şi anul acesta la acest concurs şi de ce nu, să ajung din nou la naţională. Mulţumesc domnului profesor Vasile Rusu pentru că m-a ajutat să mă pregătesc pentru acest concurs.

Andreea-Raluca Natea, Clasa a X-a A

                   DIALOG ÎNTRE GENERAȚII

 Interviu: prof. Doina Dobreanu și jurnalist Teodora Mîndru

    Doina Dobreanu: Teodora Mîndru, ești acum, nu de multă vreme, jurnalist, așa cum ți-ai dorit!? Cu câțiva ani în urmă erai „jurnalist” la revista „Lyceum”, a elevilor Liceului „Miron Cristea” din Subcetate. Jocul de atunci s-a transformat într-un vis, apoi visul în realitate. Vorbește-ne despre aceste etape ale devenirii tale (liceu, facultatea de jurnalism, profesiune). A fost greu? Ușor?

   Teodora Mândru: Da, de câteva luni profesez în adevăratul sens al cuvântului. Imediat după licenţă, m-am mutat la Târgu-Mureş şi m-am angajat. S-a întâmplat totul foarte repede şi nici nu prea am apucat să realizez ce schimbare mare fac. Dar a fost mai bine aşa. Fiind obişnuită cu stresul ultimului an de facultate, cu licenţa, cu examenele, mutarea mea la Târgu-Mureş şi locul de muncă au fost privite altfel. Dar să ne întoarcem puţin în timp. Îmi amintesc cu drag de dumneavoastră şi de momentele când scriam la revista „Lyceum”. Sub îndrumarea dumneavoastră am scris primele eseuri în mica revistă. Apoi, mi-am dat seama că îmi place domeniul şi am început să mă gândesc tot mai serios la jurnalistică. Nu ştiam prea mulţi jurnalişti din zona noastră la vremea respectivă. Am ales să studiez jurnalismul la Sibiu. Eram singură acolo şi mi-a fost tare greu la început. În anul I de facultate am simţit o oarecare frustrare pentru că erau colegi de-ai mei mult mai bine pregătiţi. Am recuperat din mers şi la sfârşitul anului III mi-am dat seama ce schimbare mare s-a produs în mine. Bursa de studiu, oamenii pe care îi cunoşteam, locurile în care aveam ocazia să merg şi tot ceea ce însemna jurnalism m-au motivat să lupt pentru ce-mi doresc şi mereu am fost optimistă şi în ceea ce priveşte locul de muncă. Trăim într-o perioadă destul de tulbure. E foarte greu să-ţi găseşti de lucru în domeniu şi acest lucru îl ştiu toţi tinerii de vârsta mea. Pe mine m-a iubit Dumnezeu şi îngeraşul meu păzitor mi-a vegheat fiecare pas, m-a luminat în luarea celor mai importante decizii şi a avut grijă de mine mereu.

    DD: Lucrezi pentru un cotidian târgumureșan. Ce bucurii, ce satisfacții întâlnești în activitatea ta de tânăr jurnalist?

    TM: Lucrez la cotidianul „Zi de Zi”. Eu am venit la Târgu-Mureş foarte hotărâtă şi optimistă. Aici, m-am întâlnit cu jurnalişti de-ai noştri, de la Subcetate. Dorina Matiş, un om deosebit, mi-a spus de la început că are încredere în mine. M-am bucurat să ştiu că din localitatea noastră au plecat jurnalişti vechi şi buni. Aşadar, munca la „Zi de Zi” înseamnă pentru mine o provocare foarte mare. Mă tot întreaba lumea de ce nu am ales să lucrez în televiziune şi răspunsul este simplu. Când lucrezi la ziar, ai ocazia să îţi formezi mâna, să abordezi un stil nou. De fapt, ai oportunitatea să-ţi conturezi propriul stil şi propria scriitură jurnalistică. De aceea, sunt fericită că debutul meu în jurnalism este la acest cotidian. Nicio zi nu-i ca alta aici. În fiecare zi cunosc oameni noi, mă confrunt cu situaţii noi şi am parte de provocări noi. Sunt la început de drum şi am atâtea de învăţat. Zilnic învăţ ceva nou şi când merg acasă şi rememorez ziua respectivă, am sentimentul frumos că viaţa mea arată altfel de când sunt aici. Poate că încă e devreme să mă numesc jurnalist, însă eu sunt dispusă mereu să învăţ de la oamenii din jurul meu şi cred că lucrul acesta este cel mai important.

    DD: Îți urmăresc postările tale pe internet. Uneori găsesc în mesajele tale bucuria de a te întoarce acasă, la Subcetate, unde te așteaptă mama și sora, ca și bucuria întoarcerii la Sibiu. Ce înseamnă pentru tine cele două repere?

    TM: Vreau să vă mărturisesc că cel mai bine mă simt acasă, la Subcetate, cu mama şi sora mea. Acasă este locul care îmi oferă linişte, energie şi îmi dă mereu o stare de bine. Amintirile de la Subcetate îmi apar şi reapar în minte de fiecare dată când ajung acasă. Da, postez des pe Facebook mesaje despre Subcetate şi Sibiu. Sibiul este al doilea loc drag mie. Acolo am trăit cea mai grea, dar şi cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Am avut o studenţie frumoasă, mi-am făcut prieteni, am reuşit să mă afirm la facultate şi am absolvit Facultatea de Jurnalistică cu cea mai mare mândrie. N-am regretat nicio clipă faptul că am ales jurnalismul şi nici acum nu regret. Cu această ocazie, vreau să le spun tuturor celor care îşi aleg o facultate să aibă grijă când aleg. Cel mai important e să faci ceea ce îţi place şi la ce te pricepi mai bine. Facultatea trece repede, timpul se scurge, dar important e ce faci după ce ai absolvit facultatea. Trebuie să devii un om competent, să fii bun în domeniul tău, pentru că doar aşa poţi reuşi.

    DD: Câteva cuvinte despre crezul tău de viață și despre proiectele tale de viitor? Îți dorești să rămâi în România sau să pleci?

    TM: Eram prin clasa a VIII-a, cred, când Părintele Gheorghe Oană ne-a învăţat un lucru: În viaţă, dacă vrei să faci ce îţi place, trebuie să faci, mai întâi, ce trebuie. Eu l-am ascultat şi mereu am păstrat în minte aceste cuvinte. Am făcut ce trebuie şi acum fac ce-mi place. Cred că acesta este crezul meu în viaţă. Programul meu de la ziar mă extenuează în unele zile şi îmi ia toată energia, însă ştiam că aşa o să fie. Doar cu multă muncă poţi clădi lucruri frumoase şi durabile. Legat de proiectele mele de viitor, pot să vă mărturisesc că m-am înscris la un master în domeniul relaţiilor publice, la Sibiu, şi continui munca la ziar. N-am vrut să mă desprind de tot de oraşul meu de suflet şi am ales să-mi continui studiile tot acolo. Când eram studentă, în fiecare vacanţă de vară am muncit în Italia, în domeniul hotelier şi astfel mi-am strâns bănuţi pentru facultate. Am încercat să mă descurc cât de mult pot singură. Aşadar, văzând cum stă treaba în afara ţării, au fost momente când m-am gândit să plec, să-mi fac un viitor departe de România. Am avut o perioadă în care eram hotărâtă să urmez cursurile unui program de master în Italia, la o universitate din Perugia, dar nu mi-am permis şi atunci am rămas aici. Deocamdată, mă focusez asupra carierei şi rămân în ţară, însă nu exclud, în viitor, posibilitatea plecării din ţară. Acolo unde mi-e bine, acolo o să fiu.

    

               DESPRE SINGURĂTATE

     Nu suntem singuri, când întreprindem întru Bine și Frumos

 Moto: „Dacă plângi pentru că soarele a dispărut din viața ta, lacrimile te vor împiedica să vezi stelele” – Rabindramath Tagore

           „Unde este credință, disperarea nu are ce căuta. Fiecare clipă a vieții celui ce crede se împrospătează, devenind mereu ceva nou și luminos.” – Monseniorul Vladimir Ghica

    Singurătatea este o stare psihică și se percepe individual, în funcție de concepția despre viață, de caracterul, de credința și de înțelepciunea fiecărei ființe, ca și în funcție de climatul familial și social în care trăiește. Singurătatea se percepe diferit, personal, la fel ca și bucuria, tristețea, iubirea.
   Atitudinile celor care se confruntă cu această stare de spirit pot fi contradictorii. Numai rostind cuvântul „singurătate”, unii simt o înfiorare, sunt cuprinși de teamă, o teamă asemănătoare cu cea pe care o provoacă boala, neputința și, în cele din urmă, moartea, fiindcă, de fapt, suferința pricinuită de boli, de neputință și de moarte se trăiește pe cont propriu, în cea mai mare măsură.
   Ne vine greu să ne împrietenim cu singurătatea și s-o acceptăm ca tovarăș de viață, să conștientizăm că, în realitate, ne naștem cu ea, că o purtăm în noi înșine și că este partenerul nostru permanent. Răsfățați de căldura, grija și iubirea părintească, când suntem copii, răsfățați de mângâierea, de tandrețea și veselia prietenilor, apoi de dragostea pasională reușim o vreme și încă o vreme să străbatem legenda personală ignorând singurătatea din noi, reușim să o ferecăm într-o cămăruță ascunsă a sufletului nostru, să o ținem sub control.
   Există destui copii care cresc privați de sentimentul matern, abandonați de mici, singurul alint găsindu-l în singurătatea din ei înșiși, ocrotiți de Îngerul Păzitor. Tinerii învață să găsească remediul împotriva singurătății în grupurile de prieteni până vor intra într-o relație de cuplu.
   Dar cum nimic nu este etern, vine o vreme când nici dragostea, care pălește și ea, nu mai poate stăvili și controla singurătatea. O știm, o cunoaștem, dar refuzăm să ne împrietenim cu ea. Singurătatea aduce și melancolie, și tristețe, și amărăciune. Devenim buni tovarăși cu ea la bătrânețe. Bătrânii rămân singuri, de obicei, părăsiți sau vizitați rar de copii, dacă îi au. Unii suportă singurătaatea mai ușor, ca o stare de normalitate.
   Singurătatea este o temă care mă preocupă și pe mine de la o vreme, de când mă lupt cu ea. O simt cum crește în mine. I-am simțind sămânța încolțind în sufletul meu când mi-am pierdut copilul, unicul. Am pierdut atunci nădejdea de a mă bucura de iubirea și de grija fiului meu la bătrânețe, așa cum speră toți părinții. Oricât de firavă ar fi fost atenția lui pentru mine, iubirea reciprocă ar fi fost, totuși, un suport pentru a susține speranța și dragostea de viață.
   „Trebuie să învățăm să fim singuri, așa cum trebuie să învățăm să iubim”, spunea Octavian Paler. „Într-o insulă unde nu mai există nimeni în afară de noi putem culege ce-am semănat, dar nu vom fi fericiți. Oricâte bogății vom strânge, va lipsi ceva. Cu cine să vorbesc despre ele. Și cu cine să le împărțim.(…) Nimeni nu scrie pentru a-l auzi numai vântul și pentru a se citi singur. Toți avem șansa să ne asculte cel puțin un om”. (Octavian Paler, „Scrisori imaginare”)
   Nu putem trăi singuri. Singurătatea mea m-a învățat să caut…
   Însuși faptul că îmi pun întrebări și caut răspuns la ele înseamnă că nu sunt singură. Mă am pe mine. Se spune că fericit este acela căruia îi place compania propriei persoane. Fiind împăcat cu Binele, nu te poți simți singur niciodată. Nu suntem singuri, când întreprindem întru Bine. Trăind corect și cinstit, la bătrânețe te poți bucura încă o dată de viața ta, rememorându-ți bucuriile faptelor bune sau dăruind bucurie. Nicolae Iorga spunea că avem întotdeauna cu noi doi tovarăși. „tot binele pe care l-am făcut și tot răul”.
   Încercând să retrăiesc anuminte momente din viața mea, povestindu-le în scris, am reușit să fiu mai puțin singură. Așa s-a născut cartea „Surâsul amintirilor”, din nevoia de a alunga singurătatea din mine și de a comunica, revăzându-mă la vârste diferite, în relație cu familia, colegii și prietenii din anii de școală, cu satul, cu elevii mei, cu lumea. Dacă nu ai cui povesti, dacă nu are cine să te asculte, îți povestești ție.
   În momentele grele, omul a apelat la cultură. „Cartea este sau ar trebui să fie o anumită formă de a iubi lumea și de a spera”. (O. Paler, op cit.) Cărțile, cultura ne dau încrederea că putem lupta împotriva singurătății. Încerc să înțeleg singurătatea și cu ajutorul cărților.
   Gândul îmi zboară la romanul „Un veac de singurătate”, al scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez, publicat la Buenos Aires în 1967. Romanul, o alegorie a condiției umane, are ca temă centrală singurătatea omului în lume. Se desprind din această carte câteva idei fundamentale și anume: oamenii trec singuri prin viață indiferent de numărul de persoane cu care se înconjoară în traiul de zi cu zi; nu există dragoste îndeajuns de profundă și durabilă pentru a alunga singurătatea pentru totdeauna; dragostea pasională doar amăgește sentimentul de singurătate; omul trebuie să înfrunte viața singur, cu toate suișurile și coborâșurile ei.
   Apoi îmi vine în minte povestirea „Bătrânul și marea” de Ernest Hemingway…
   Lupta bătrânului cu peștele simbolizează lupta omului cu existența, dar și dorința omului de a-și asigura propria-i valoare. Măreția bătrânului singuratic constă în asumarea eșecului, în depășirea lui prin păstrarea demnității umane: „Dar omul nu-i făcut să fie înfrânt (…). Un om poate fi nimicit, dar nu înfrânt” sunt cuvintele-cheie care exprimă sensul și mesajul acestei povestiri și al întregii povestiri a lui Hemingway.      
   Proiectele, aparent banale, mărunte ale bătrânului pescar exprimă forța, optimismul și măreția, ca și victoria morală a omului care nu se lasă înfrânt, învingându-și propriile slăbiciuni și neputințe. „Poate n-ar fi trebuit să fiu pescar! Îl străfulgeră un gând. Dar pentru asta sunt făcut”.
   Recitesc cele șapte eseuri despre singurătate din cartea lui Octavian Paler, „Scrisori imaginare”. Sunt scrisori imaginare adresate de scriitor confraților săi din alte vremuri: Rilke („Intâia singurătate”), Rousseau („A doua singurătate”), Proust („A treia singurătate”), Pavese („A patra singurătate”), Wilde („A cincea singurătate”), Wells („A șasea singurătate”) și Kafka („A șaptea singurătate”).
   Plecând de la memorabila povestire a lui Ernest Hemingway despre bătrânețe și singurătate, gândul îmi revine la bătrânii din satul meu, la verticalitatea și demnitatea lor. Câtă asemănare între aceștia și bătrânul pescar al lui Hemingway, dacă am în vedere optimismul și forța lor morală, înțelepciunea și o oarecare filozofie a vieții venită din vremuri imemorabile! Acești oameni au trăit simplu, pe marginea unui pârâu ce curge între două dealuri abrupte, petrecându-şi serile la lumina lămpii, muncind până la capătul firului vieţii, alungând pustia de singurătate prin prezenţa unui animal prietenos, cu care se poate comunica, dacă nu prin cuvinte, măcar prin privire, prin mângâieri, prin tandreţe şi devotament. Atâţia oameni ca cei pe care i-am cunoscut şi care s-au petrecut erau de o altă factură. Ei n-au putut renunţa, în ciuda împrejurărilor de tot felul – familiale, sociale, istorice – la demnitatea umană asigurată de libertate, oricât de îngrădită ar fi fost ea, şi nici la mica proprietate: casă, curte, văcuţă, ogorul de pe povârnişul coastei lucrat cu multă sudoare … Bătrânii singuri au o imensă dragoste și duioșie pentru făpturile naturii cu care vorbesc pentru a se simți mai puțin singuri. Cu fiecare om care pleacă suntem mai săraci în statornicie, în demnitate, în cumpătare, întru însăşi fiinţa noastră. „A nu fi singur, spunea O. Paler, înseamnă, poate, a ști să te dăruiești”. Viața, inclusiv bătrânețea cu inevitabila-i singurătate, este darul cel mai prețios pe care îl putem primi, iar arta de a trăi este arta supremă.
   Arta de a trăi este arta de a visa, de a ne crea propria poveste, arta de a ne dedica unor activități pe care să le îndeplinim ca pe un ritual al iubirii. Acest lucru este valabil și la bătrânețe, când nu trebuie să ucidem copilul din noi, în ciuda neputințelor de tot felul. Fericiți sunt bătrânii care știu să-și mângâie singurătatea bucurându-se de compania unui nepot, îngrijind plante și animale, călătorind în lumea fascinantă a cărților…
   Adevărat este că nu suntem singuri, când întreprindem întru Bine și Frumos.

   Prof. Doina Dobreanu

                                   CĂRȚI NOI:

     „SUBCETATE. UN SECOL DE ISTORIE ÎN IMAGINI, de Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, 2013

Prezentarea cărții-album la Biblioteca Liceului „Miron Cristea” din Subcetate, la 1 octombrie 2013

 O carte - tezaur: SUBCETATE. UN SECOL DE ISTORIE ÎN IMAGINI

În contextul socio-cultural actual, al societății în care trăim, tradiţiile încep să piardă tot mai mult teren; mai mult de atât, tot ce ţine de autenticitatea satelor - meşteşuguri, obiceiuri, muzică, port, dansuri - pare să fie ceva vechi şi îndepărtat și nu mai impresionează aproape deloc, locul obiceiurilor și tradițiilor ancestrale fiind luat de aspecte considerate a fi moderne: internet, manele, îmbrăcăminte, alte kitsch-uri.

Această realitate se întâlnește în toate satele româneşti care par neschimbate la o privire superficială, dar nu și pentru cei sensibilizaţi de viaţa de la sat. De-a lungul timpului, cei care s-au mutat dincolo au luat cu ei, pe rând, aproape fără să ne dăm seama, fărâme din universul lor spiritual şi de viaţă, dar atâta timp cât mai avem câţiva oameni de suflet şi pricepuţi prin sate este de datoria noastră să încercăm să transmitem aceste lucruri următoarelor generaţii.

Cu pricepere, cumpăneală, răbdare şi un mare timp de experienţă în dorinţa de a surprinde şi releva aspectele proprii ale satului românesc - ocupaţiile, obiceiurile legate de muncile din timpul anului, ceremonialul nunţii, ritualul înmormântării, dragostea sătenilor de viaţă, bucuria de a petrece împreună clipele de răgaz sau puţinele ore libere din zilele de sărbătoare, după o anumită lege nescrisă a repausului duminical, momente din viaţa şcolii -, doamna profesoară Doina Dobreanu, în colaborare cu fratele domniei sale, profesorul Vasile Dobreanu, au făcut posibilă realizarea cărții-album „SUBCETATE. UN SECOL DE ISTORIE ÎN IMAGINI”, carte născută din iubire profundă faţă de lumea satului, carte ale cărei imagini nu vor să se piardă în negura timpului, ci vor să renască şi să fie sădite în mintea şi în sufletul celor care o răsfoiesc.

Daniela-Ana Cotfas, bibliotecar la Liceul din Subcetate